Micul meu secret ești tu (boyxboy)

Capitolul 6

— Trezeste-te, spune o voce, în timp ce mă zgaltaia de umăr.
Imi deschid ochii, cascand zgomotos. Clipesc des si il vad pe Dash dandu-si ochii peste cap. Mă priveste fix.
—Cum poti sa adormi la ore? Mormăie nemulțumit, în timp ce eu mai casc odată.
Imi frec ochii si imi ridic capul de pe bancă. Ma uit prin clasa si realizez ca mai bine de jumătate dintre elevi plecase.
—A sunat? Intreb si ma ridic.
Imi trec degetele prin par, fiind extrem de adormit.
—Ai sa dormi cand vei ajunge acasă la tine, haide sa plecăm, spune si expiră nemulțumit.
Ma pornesc dupa el si incerc sa ii tin pasul, dar brunetul era prea rapid. El incepe sa meargă mai încet, ca sa meargă odata cu mine. Mai aveam putin si cadeam pe podea de la somn.
—As vrea eu sa dorm cand ajung acasă. Însă trebuie să mă duc undeva, oftez.
Isi arcuieste o sprânceana.
—Unde? Întreabă curios.
Rad sec si oftez.
—Nu contează.

~

—Și cum ziua? Pun intrebarea gemenele.
Râd si ma asez pe patul Milenei. Ma prăbușesc, oftand zgomotos. Privesc tavanul, dorind doar sa ma contopesc cu patul si sa dorm.
—Mi-e somn de nu mai stiu de mine, le confensez, iar ele chicotesc.
Milena imi mângâie umărul si zambi inocent. Desi aveau 14 ani, aveau o scanteie de copii in ele si pur si simplu iti topeau sufletul zambetele lor.
—Dar ce ai facut la școală? Pune Maia curioasă intrebarea, strangand in pumn pijamaua de la spital.
Dau din umeri, luând o gura de aer.
—Nimic, doar scoala în sine ma obosește. In fine, la voi cum e?
Maia coboară din patul ei, apropindu-se de patul Milenei. Se urcă si se culca langa mine.
—E plictisitor rău. Nu ne dau voie sa iesim din salon prea des, oftează. Te duci tu sa ne aduci ceva gustoooos? Face ochi de cățeluș, iar eu râd.
—Mie sa imi iei ciocolată cu arahide! Bate din palme entuziasmată și amândouă ma privesc pe mine.
Zambesc subtil si ma ridic in fund.
—Ok! Ma duc acum, zic ridicandu-mi palmele în sus in semn de renunțare.
Ele ranjesc fericite, iar eu ies din salon. Cobor scările si gasesc tonomatul de mâncare de la parter. Aleg ce vreau, apoi plătesc pentru două ciocolate si o cafea. Ma rezem de aparat si astept.
—Mai sa fie, uite cine e aici, aud un glas in spatele meu si cand ma întorc, il vad pe Dash.
Tresar speriat si imi dau ochii peste cap. Ma întorc pe degete si imi iau cafeaua.
—Ce faci aici? Pun intrebarea, servind o gura din conținutul fierbinte.
El se apropie de mine si se intoarce spre tonomat. Isi ia lui o cafea si se rezema de aparat.
—La cineva...tu ce faci? Ma examinează in totalitate, parca căutând orice punct de referință de ce as fi aici.
Imi trec limba peste buzele cu aromă de cafea si imi bag ciocolatele in buzunar.
—Tot la cineva. Ma grăbesc, il anunț si ma întorc pe vârfuri.
Însă Dash incepe sa meargă cu mine, mancand si sorbind din cafea.
—Secția de neurochirurgie? Întreabă curios cand inca continuă să mă urmărească.
Ii arunc o privire lungă și oftez.
—Mda, spun scurt. Chiar nu vreau sa vorbesc despre asta, ii explic.
Brunetul pufnește.
—Și la mine bunicul e aici, zice pe un ton amuzat, dar vizibil trist si supărat concomitent.
—Ouch, înghit în sec stânjenit.
Urma o pauza lungă si inconfortabilă, pana ajung in dreptul ușii mele.
—Sunt copii? Pune întrebarea inainte sa intru.
Mă blochez in fața ușii, expirand tot aerul din plămâni.
—Mda, sunt surorile mele, oftez zgomotos.
Ma privi pentru câteva secunde si isi coboară privirea in pământ.
—Care le sunt sansele? Pune întrebarea, însă eu doar imi mușc obrazul pe interior.
Brunetul intelese rapid ca acum chiar nu aveam chef sa vorbesc. Imi spuse un "ne mai vedem" vag si isi continua drumul.
Ma întorc spre ușă și apas clanta, intrând inapoi la fete.

~

Țineam o sticlă de băutură in mâna si o țigară, așezat pe marginea drumului din parc. Desi la ora asta nu era nici dracu, aveam nevoie de ceva timp sa ma recreez.
Doctorul ma anunțase ca boala gemenelor progresa, iar șansele scadeau vazand cu ochii. Aveam impresia ca ar trebui să fac ceva, orice, doar ca sa le salvez, dar ma simteam atat de neputincios.
Inspir aerul toxic al țigării si iau o gura din sticlă, lichidul amarui curgandu-mi pe gât.
Telefonul incepe sa îmi vibreze în buzunar. Il scot pierdut si observ numarul brunetului pe ecran. De ce, naiba, toti ma sunau?
—Da, ce vrei? Ii raspund rece.
Nu aveam acum chef de nimeni sau de orice. Voiam să fiu singur, înecat în băutură si țigări. Voiam liniște și timp de gândit. Voiam doar sa fiu lasat in pace.
—Unde esti? Ai tăi au facut dracu stie cum rost de numarul meu si au impresia ca sunt cu tine. De ce nu le răspunzi? Oftează, iar eu râd forțat.
Cad pe iarbă, privind cerul înstelat si ascultând vântul cum trecea printre frunze. Nu se auzea nimeni si nimic, fiind un cadru mult prea perfect. Mă delectam cu liniștea și calmul nopții. Cu fiorul, teama de necunoscut curgandu-mi prin sânge si căutând lumina, ascuns în întuneric.
Fără să realizez, ii închid apelul, cuprins in mrejele nopții. Dacă moartea ar fi precum o noapte, în toată splendoarea si farmecul ei, atunci ar fi o scăpare, ci nu teroarea tuturor.

—În fine, cred ca mi-au explicat ai tăi in linii generale cam de ce esti supărat, aud o voce, iar eu tresar speriat.
Mă ridic in fund, privind prin întuneric.
Figura lui Dash stătea langa mine, jucandu-se cu cheile in mâna, uitandu-se la mine in ochi. Nu ii puteam observa expresiile bine, datorită întunericului.
—Ce faci aici? Murmur supărat, asezandu-mi bărbia pe genunchi.
Imi strâng picioarele la piept, cu privirea atintita in pământ. El se aseza langa mine.
—Nu inteleg chiar în totalitate prin ce treci, deoarece nu am habar ce tip de relație ai cu surorile tale. Însă...Eu inteleg totusi cat de cat. Stii, eu țin enorm la bunicul meu si faptul ca il vad cum se distruge cu fiecare secundă, ma doare si pe mine, imi spuse cu jumatate de glas, de parca era vinovat.
De parcă faptul că bunicul lui suferea de boală era vina lui. De parca durerea era doar a lui.
Înghit în sec, muscandu-mi buza.
—Ele, chiar daca sunt mai mici decat mine, au fost mereu mai cu capul pe umeri decat mine. Au fost intotdeauna langa mine. Nu stiu ce s-ar intampla cu mine fără. Chiar si cu ele sunt o persoana oribilă, dar fără ele...voi fi îngrozitoare. Nu va exista nimeni pentru care sa știu că se merită sa incerc măcar sa trăiesc, suspin, simțind cum gâtul ma ustura.
Dash se apropie de mine si ma îmbrățișează pe la spate, asezandu-si bărbia pe umărul meu.
—Vor fi mult mai fericite daca vor ști că tu poti si fara ele. Se vor simți vinovate, șopti.
Expir lung si ma sprijin de pieptul lui. Privesc cerul, ascultându-i bătăile inimii si lasandu-i parfumul sa ma completeze. Cumva, faptul că el era langa mine, ma făcea sa ma simt diferit. Imi era frică de orice apropiere străină de a altcuiva, dar apropierea lui era diferită. Mă simteam mai relaxat, mai in siguranța si mai calm. Ma topeam in bratele lui, lăsând respirația lui sa imi gadile pielea gâtului.
Ma ridic usor la nivelul lui si inainte sa se gândească nici unul de două ori, el imi apuca bărbia, lipindu-si buzele de ale mele.