Jurnalul unui înger mort

Capitolul final

Încălcând reguli de circulaţie şi alergând cât mă ţinea respiraţia, m-am văzut însfârşit, ajunsă-n aeroport. Roteam capul în stânga, în dreapta şi-n sus, îl căutam cu ochii în orce colţişor. Am mărit pasul ca să ajung la intrarea spaţiului permis doar pentru cei care urmau să urce în avion. Un minut mai târziu şi-l pierdeam. Era acolo, trecea controlul pentru a intra când l-am strigat. Şi-a întors capul în urmă şi m-a privit atât de ciudat văzându-mă că mă îndrept spre el.

- Ce faci aici? – M-a întrebat.

- Trebuie să vorbim. – I-am zis.

- Nu este posibil, trebuie să plec.

A întors capul şi a făcut un pas înainte pentru a intra iar eu l-am apucat de mână şi l-am oprit.

- Ceea ce vreau să-ţi spun este urgent. – Am insistat.

- Bine, atunci spune mai repede. – Mi-a cerut grăbit.

- Rămâi, nu pleca! – I-am cerut.

- Glumeşti, nu? – A râs.

- Nu! Nu glumesc, tu trebuie să rămâi.

- Pentru ce să rămân? Ţe-am zis doar ca nimic nu mă mai ţine aici.

- Nu pentru ce ci pentru cine...! – I-am zis.

- Ce vrei să spui, eu nu înţeleg. Poate-mi explici mai bine. Pentru cine ar trebui să rămân?

- Pentru fiica ta!

A tăcut câteva secunde, iar mai apoi a râs.

- Faci mişto de mine sau cum să înţeleg?

- Crede-mă că nu! Este adevărat, tu ai o fetiţă. Emilia şi-a lăsat o particică din ea să trăiască.

Se făcu alb pe faţă, nu ştia ce să zică şi ce să gândească.

- De unde ştii, şi care este garanţia că ar trebui să te cred?

A trebuit atunci să scot jurnalul ei din geantă şi să i-l întind.

- Ce e asta? – A întrebat.

- Este jurnalul Emiliei. – I-am răspuns.

- Cum a ajuns în mâinele tale? – Întreba deschizând jurnalul.

- Mai bine întreabă cine sunt eu.

A luat ochii din jurnal şi m-a privit ciudat, i-am cerut să vorbim. A decis să-şi anuleze zborul ca să înţeleagă ce se întâmplă. Ne-am aşezat pe un scaun din faţa aeroportului şi m-a ascultat, i-am spus cine sunt şi ce căuta acel jurnal în mâinele mele. Spre final, m-a privit ca pe o străină.

- Iar eu am avut încredere în tine. M-ai făcut să mă deschid unei necunoscute. – Mi-a zis cu dispreţ.

- Iartă-mă, nu aveam altă opţiune.

Nu mi-a răspuns nimic dar am înţeles printre altele că nu a acceptat scuzele mele... I-am porpus să merg cu el pentru a-l ajuta să o caute pe fiica-sa.

- Nu cred că mă mai poţi ajuta cu ceva. Îţi mulţumesc de propunere dar mă voi descurca singur.

S-a ridicat în picioare şi a plecat fără ca să privească-nurmă. Ştiu că nu insemnam nimic pentru el deşi l-am dezamăgit, l-am minţit atunci când el şi-a deschis sufletul.

Şi-am luat-o ambii pe drumuri opuse ca doi necunoscuţi, defapt, asta şi eram!

Am mers acasă, am băut o cafea, mi-am aprins televizorul dar nimic nu mă putea face sa uit cele întâmplate. Şi până la urmă, eu sunt Jessica. Dacă mi-am băgat ceva în cap, nimeni şi nimic nu poate să mi-o scoată. Mi-am pus pc-ul pe braţe şi am început să caut spitalele din orăşelul de lângă Londra. Spre norocul meu, exista un singur spital în acel orăşel. Am mers imediat acolo şi am întrebat dacă pot să vorbesc cu medica Maria. Existau doi medici cu acest nume şi neştiind familia ei, nu ştiam cine dintre ele era Maria care îmi trebuia. Trebuia să vorbesc cu ambele, am început cu cea care se afla la moment în spital, cealaltă avea zi liberă.