Jurnalul unui înger mort

Capitolul XXII

[08-09-12]

Privesc afară prin geamul care plânge cu lacrimi mari de ploaie. Afară e toamna. Toamna e şi in sufletul meu... E cu mine la fiecare pas. Port ca o cruce mirosul lui pe trupul meu şi toate gândurile mele sunt despre el. Parfumul bărbătesc amestecat cu dorinţa îmi mângâie pielea, iar prin venele mele curge sângele lui…fiecare celulă din mine strigă după le. Timpul stă în loc şi îmi simt capul greu fără să ştiu la ce mă gândesc; muzica curge pe fundal fără să o aud; mi-e dor, mi-e sete, îmi lipseşte.

Îmi lipesc fruntea de fereastra rece, poate doar aşa o să-mi îngheţe gândurile. Am o inimă cu aripi să zboare şi o minte care o ţine în lanţuri. Curajoasă, inima întreabă “De ce nu?”, iar mintea, sceptică, e gata oricând să îi dea un infinit de “Pentru că…”. Mi-e greu.

Şi pădurea noastră, acolo unde nu a existat «eu» şi nici «tu» ci «noi», e uscată, goală, pustie precum şi sufletul meu…

Mă ghemuiesc în fotoliul şi numai cât închid ochii îl simt. Îi simt răsuflarea pe gâtul meu, iar barba lui aspră îmi zgârie pielea fină. Strâng ochii cât pot de tare, poate aşa o să dispară. Când îi simt gustul rămas pe buzele mele, mă trec fiori prin tot corpul. “Pleacă!», îi strig. Îmi vine să urlu, să plâng. Dar ce plâns e mai greu decât cel pe care-l aud doar patru pereţi? Eşti în mine acum, unde să fug de tine? Mi-e frică.

Simt durerea cum îmi trece prin oase, când tot ce-mi doresc e să nu mai simt nimic.

Am mânile reci pentru că au nevoie de atingerea lui. Mă doare în piept fiecare respiraţie atunci când îl văd şi nu pot să-l ating. Mă doare fiecare pas pe care-l fac pentru că port cu mine povara amintirii lui, iar în loc de inimă am un gol, pentru că a reuşit să-mi zmulgă câte o bucăţică din ea de fiecare data când o ţinea de mână.

Doamne, nu ai crezut deajunsă amărăciune în ochii mei când m-a părăsit? A trebuit peste o săptămână să mă orbeşti apăsându-mi durerea ce o purtam. Trecuseră exact o săptămână de când vorbisem la telefon pentru ultima dată. L-am văzut doar de trei ori în acea săptămână, de două ori fosese în timpul cinei iar o singură data ochii noştri s-au întâlnit singuri în sufragerie. Ne-am privit întens fără să spunem vre-un cuvânt. Ştiu că şi pe el îl doare, îi vedeam nostalgia în ochii în care-i străluceau lacrimile.

«Ia-mă în braţe şi mă-ncălzeşte, te împlor», voiam să-i strig însă eram scrusă de puteri. Mi-am lăsat lacrima să-mi cadă pe obraz şi am înghiţit în sec. El a refuzat să-mi vadă suferinţa şi a plecat. Peste trei zile, a plecat cu Anna la discotecă şi eu neavând somn, i-am aşteptat în birou numai pentru a-l vedea, dar mai târziu mi-a părut rău. I-am văzut prin geamul uşii intrând în casă, se ţineau de mână. Îmi dăduseră cineva parcă cu câteva pietre în cap, mi l-am simţit greu şi fără putere pentru a gândi. Am înlemnit. Dacă durerea psihică ar fi provocat moarte, nu m-ar fi salvat nimeni atunci când am văzut cum îl sărută pe buze. Probabil moartea ar fi fost o opţiune mult mai bună decât durerea pe care o simţeam atunci. Acum, cei doi supuşi verişori, sunt împreună. Richard e fericit pentru ei şi Daniel pentru a nu-l dezamăgi este fidel şi ascultător Annei. Eu încerc să mă ascund între cei patru pereţi din cameră ca să nu-i văd împreună. Richard a obosit să mă tot întrebe în fiecare zi ce s-a întâmplat cu mine iar eu să-l mint, bă că nu mă simt bine, ba că m-am certat cu mama, ba că nu îmi merge la universitate... «De ce îmi faci asta? De ce?», vreau să-l întreb până ce răspunsul lui o să-mi aline durerea. Aş intra şi eu în comedia asta pe care o joacă pentru a-şi ştrege păcatele comise cu mine, doar pentru a împărţi pentru ultima oară aceeiaşi şcena cu el. Vrea să-şi vândă fericirea sa pentru a-l vedea pe Richard fericit. Într-o oarecare mică măsură ştiu că nu are intenţia de a-mi face rău dar încep să-l urăsc pentru fieacare bucăţică de carne care se rupe din mine cu încetul. “ [14-12-12]

Dragul meu jurnal, cândva eram cei mai buni prieteni, îţi scriam atât de des iar doi ani în urmă ceva s-a întâmplat... Am încetat să-ţi scriu atât de des. Începusem cu confuzia care o aveam în cap şi nu mă lăsa să scriu ceva, nu ştiam defapt ce să scriu. Am continuat cu fericirea pe care mi-o dăruia el, acea fericire care nu-mi lăsa timp că să-ţi acord ţie. Acum, am timp şi ştiu ce să scriu dar nu vreau pentru că dacă scriu, scriu despre el şi doare, doare atât de tare... S-a împlinit astăzi patru luni de când nu ma trăiesc, doar exist. Patru luni de când nu-mi mai bate inima pentru că nu-l pot atinge, nu-i pot măcar vorbi.

Din noaptea când l-am văzut de mână cu ea, am încercat cât mai rar să dau ochii cu ei, cu el... Îi vedeam doar aşezaţi la masă în timpul cinei sau a prânzului. În timpul micului dejun ziceam că mă grăbesc la universitate pentru a nu începe ziua cu imaginea lor în minte. Rareori când îl întâlneam singur prin casă nu era nevoie să-l evit pentru că el era cel care îşi continua drumul mai departe... Săptămâna trecută dinapoia ce am venit de la universitate, eram obosită şi am adormit stând sub plapumă în pat, cu speranţa să-mi încălzesc nu numai mânile ci şi sufletul ce îngheţase demult. Când m-am trezit, am privit pe geam şi am văzut cum cad primii fulgi. Foseseră pentru prima dată în acele pentru luni când am zâmbit cu adevărat pentru că orce zâmbet care i-l aruncam lui Richard sau altcuiva era forţat. Am sărit imediat din pat, am ieşit afară în pijamauă, fără să mai îmbrac ceva. Am alergat în grădină şi am ridicat capul spre cer, fulgii reci reuşiseră să-mi încălzească zâmbetul. Am închis ochii, am deschis mânile şi am început să mă rotesc sub fulgii care cădeau peste solul uscat...

Când m-am oprit din a mă roti, am aplecat capul deschizând ochii şi înaintea mea l-am văzut pe Daniel, mă privea de pe scări. Ne-am privit câteva secunde ş iam simţit o nevoie nebună de a-i auzi vocea. Am început să merg încet spre el. Pentru prima data el nu a mers mai departe, a aşeptat până m-am apropiat de el. Era atât de aproape de mine, simâeam cum răsuflarea lui mă făcea să tremur. Şi-a dezbrăcat mantoul care-l avea pe el şi mi l-a aşezat uşor pe umeri.

- Întră în căsă, e frig. – Mi-a zis încet.

- Fără tine mi-ar fi frig chiar şi în mijlocul unui foc… - I-am răspuns privindu-l jalnică. – De ce îmi aduci atâta frig? – L-am întrebat după câetva secunde de tăcere.

- Şi pe mine mă doare cât şi pe tine, crede-mă… Fac asta pentru binele nostru, pentru pacea acestei căsi. – Mi-a explicat.

- De ce tocmai ea? – Am continuat să-l întreb abătută.

- Pentru că dacă ar fi fost alta nu m-aş fi abţinut să te ating dar anume ea, fiind din această familie, mă apasă pe conşciinţă şi nu mă lasă să comit iarăşi greşelile de care fug. – Mi-a vorbit rar şi cu ochii chinuiţi.

- De ce ai renunţat renunţat la fericirea noastră? – Continuam să-i fac întrebări dureroase.

- Încetează să pui lemne pe foc, te implor… Împacă-te şi tu cu gândul că aşa va fi mai bine pentru toţi.

A fost ultimele lui cuvinte înainte de a pleca… Nu m-a încălzet cu nimic cuvintele lui atunci când eu mi-am dorit să-mi vorbească sentimente… Mă îngheaţă uşurinţa cu care poate să-şi ia Adio. Aş vrea şi mie să-mi fie atât de uşor, să intru sub duş, singură, şi în timp ce aş vedea viitorul venind spre tine, cu un burete aş şterge trecutul. Şi dacă mai rămânea câţiva stropi din mine, ia-ş şterge şi pe aceia atent cu un prosop.”

________________________________________________________

Îmi pare rău că am postat aşa de tîrziu, dar s-a început şcoala şi nu prea am timp de poveste..

Vreau şi eu nişte păreri, să ştiu măcar dacă cineva îmi citeşte cartea sau dacă să continui sau nu..

P.S: needitat!