Jurnalul unui înger mort

Capitolul XIII

Când m-am trezit dimineaţă, el incă dormea. Am decis să es mai repede din casă fără a face vre-un zgomot ca să nu-l trezesc din somnul adânc. În timpul micului dejun, prânzului şi chiar în timpul orelor de serviciu, eu m-am gândit la Emilia. Gândurile şi probleme ei au devenit ale mele. Îi retrăiam viaţa.

Când am ajuns acasă la Daniel, din pragul uşii am auzit cum se scurgea pe fundal o muzică deosebită de frumoasă. Am intrat încet şi m-am oprit pentru a-l admira câteva secunde cum îşi aşeza notele pe pian.

- Cât e de frumoasă acestă muzică. – Iam zis după a terminat de cântat la pian.

- Era muzica preferată a Emiliei. – Mi-a zis cu durere în privire. – Hai să cinăm. – A schimbat imediat tema.

Am cinat în tăcere. Gândurile lui erau undeva departe, probabil la ea. Nu am vrut să închei tăcerea profundă aşa că am tăcut. Să afle cineva care mă cunoaşte, că de trei zile stau cu cineva la masă fără ca să scot vre-un cuvânt, nu i-ar fi venit să creadă. Jessica să tacă? Nici măcar când doarme. Mereu vorbesc, nu-mi mai tace gura. E adevărat că de când citesc jurnalul Emiliei, vorbesc mai puţin pentru că gândurile îmi sunt ocupate cu ceea ce e scris acolo în el. Iar în preajma lui Daniel, reuşesc să stau ore la rand în tăcere privindu-i misteriul din ochi.

Imediat după ce a cinat, mi-a zis că trebuie să plece. Eram foarte curioasă unde pleacă în fiecare seara pe la aceaşi oră. L-am întrebat după care mi-a răspuns că lucrează siguranţă publică unei discoteci.

- Trebuie cumva să trăiesc. – Mi-a zis înainte ca să iasă din casă. Am plecat în cameră. M-am întins pe pat, mi-am pus muzica să cânte încet şi am deschis jurnalul ei. [25-05-11] „Mă simt de parcă aş pluti pe o apă calmă, fără vâsle şi fără direcţie, fără să ştiu de unde am plecat şi nici încotro mă îndrept. Nu e nici cald, nici frig, nici azi, nici mâine. Nici inima nu bate, uit şi să respir. Plutesc în irealitate şi de visat nu mai visez, căci visele nu îşi mai au rostul acum. Şi nici nu ştiu dacă mai dorm. Nu ştiu când, dar am pierdut şi ţărmul din vedere. La început îl zăream vag, ca o linie desenată în plus pe cer, dar l-am şters încet din priviri. Oriunde privesc acum, văd gol. Nu ştiu unde mă aflu, nu ştiu ce fac, nu ştiu ce gândesc. Mă întrebă Richard în nenumărate ori ce se întâmplă cu mine iar eu nu ştiu ce să-i răspund. Mi-e frică să-l privesc în ochi, îmi lipseşte curajul. Zi şi noapte înaintea ochilor mei îmi apare sărutul lui. Nu ştiu unde să fug, unde să mă ascund. Două zile după întâmplare nu l-am văzut, a reuşit să fugă pentru puţin, cu teamă să-l privească pe unchiu-său în ochi.

Alaltaieri a venit acasă pentru a-şi lua câteva lucruri pentru a trăi câtva timp la Alia. L-am văzut pe fereastră cum a intrat în ogradă şi am plecat imediat în cameră să nu dau ochii cu el. Mai târziu am ieşit, am mers în sufragerie şi nu ştiam în ce gaură să mă bag pentru a mă ascunde. Richard şi Daniel, vorbeau. Nu-l privea pe unchiu-său în ochi, se vedea clar că îi lipsea curajul, voia şi el să facă o gaură-n pământ şi să se ascundă acolo.

- Draga mea, ai venit la timpul portivit. Spune şi tu, nu ar fi foarte bine dacă o să organizăm o cină unde va fi şi Alia ca să o cunoaştem mai bine? – M-a întrebat Rihcard.

Am zâmbit şi am dat din cap fiind de acord, apoi am aplecat ochii, am mers înainte şi m-am aşezat pe canapea.

- Bine unchiule, voi vorbi cu ea şi Duminică o să fim prezenţi la cină. – Ia răspuns Daniel grăbindu-se să plece.

Aseară, dormeam deja când a sunat telefonul lui Richard. Era în jur la ora 2 de noapte. Sunetul l-a lăsat foarte preocupat. L-am întrebat ce s-a întâmplat. - M-a sunat un bărbat, zise că e şeful unui bar nu ştiu care…în fine. Daniel s-a îmbătat atât de mult încât a adormit pe masă, au încercat până acum să-l trezească şi nu reuşesc. A trebuit să umble în telefonul lui ca să sune pe cineva… Va trebui plec după el.