Jurnalul unui înger mort

Capitolul XXV

[23-05-13]

“ «Nici al meu dar nici al nimănui» - Mi-am zis-o azi şi hotărâtă mi-am scos ghiarele, gata oricând să-i ţip cu sânge rece «Dacă sufăr eu, o să suferi şi tu». Evident că şi el suferă, într-un fel sau altul, eu ştiu că el mă iubeşte, însă din motivul că e un laş şi mă lasă să intru-n mizerie atunci îl voi trage şi pe el după mine.

«Doamne, de unde atâta ură-n mine?» - Întreb şi de fiecare data, inima-mi şopteşte, «Iubirea te-a făcut să fii aşa!».

Totul devine din ce în ce mai confuz. Atunci când cred că mai rău nu poate fi, viaţa mă loveşte iarăşi pe la spate. În seara care se presupunea a fi ultima pentru noi doi împreună, după ce Daniel a plecat, eu am mai stat în jur la o oră acolo în casă, am încercat să las mirosul mormanului de amintiri printre lingeria pentru pat şi imaginea lor am vrut s-o imprim pe pereţi ca tablouri desenate de cei mai faimoşi pictori. Probabil am reuşit, dar copia amintirilor au rămas şi la mine în minte. Le-am inspirat în plămâi şi am plecat. Ajungând acasă, Richard m-a năpustit cu imense întrebari.

- Unde ai fost? De ce vii aşa târziu? De ce ai telefonul închis? Te-am sunat de atâtea ori…

- Scuză-mă, am uitat să te anunţ, telefonul a rămas fără încărcătură. – L-am minţit imediat.

- Daniel nu ţe-a făcut companie cumva? – M-a întrebat suspectos.

- Adică? – L-am întrebat pierdută.

- Adică şi Anna până nu demult l-a sunat de câteva ori şi telefonul îi era închis, şi el ca şi tine aţi dispărut toată ziua. – A zis puţin nervos.

- Te rog, nu mă zăpăci cu aceste întrebari. De unde să ştiu eu ce face Daniel? Eu deja ţe-am explicat unde am dispărut.

I-am răspuns punând punct conversaţiei noastre. M-am îndreptat spre pat zicându-i că sunt foarte obosită şi vreau să dorm. Până ce am adormit, mă gândeam la ce i-ar fi putut trece prin mintea lui Richard. Fără îndoială că s-ar fi gândit că aş fi putut avea altul pentru că de câteva luni de zile nu mai voiam să-i aparţin, mă comport cu el din ce în ce mai rece şi chiar de se prefăce că nu se supără, sunt sigură de ceea ce e în sufletul şi mintea lui. Ştiu că nu merită, dar nici eu nu merit ceea ce mi se întâmplă.

Înainte de ziua mea de naştere, l-am avertizat pe Richard că nu vreau surprize şi nici sarbătoare mare aşa că am petrecut o simplă cină impreună cu familia mea într-un rastaorant. Fiind Richard încă ocupat cu serviciu, a zis că nu va dovedi să treacă pe acasă aşa că eu, Anna şi Daniel am mers la restaorant ca să aşteptam familia mea şi pe Richard care trebuia să vină direct de la serviciu. Ajungând acolo, ne-am aşezat la masă şi fiind un restaorant cu muzică vie şi spaţiu pentru a dansa, cântăreţul a început să cânte o muzică de gen tango. Îmi place să dansez tango, când eram mică mergeam la dansuri. Am început să mă mişc uşor după muzică şi i-am făcut semn Annei ca să meargă să danseze cu Daniel.

- Nu, eu nu mă pricep la aşa ceva. Dansaţi voi, Daniel se pricepe bine. – A zis Anna.

Eu am zâmbit şi nu am stat mult pe gânduri, m-am ridicat şi i-am întins mâna lui Daniel care se uita speriat. A zis că nu doreşte să danseze iar eu am insistat. S-a ridicat atunci şi m-a însoţit până la spaţiu de dans.

Mi-am aşezat uşor mâna în palma lui şi cealaltă pe umărul său. Şi aşezat şi el uşor mâna pe talia mea şi am început să ne mişcam după ritmul muzicii. Ne priveam adânc în ochi şi dansam, probabil era cel mai frumos dans de până atunci în toată istoria umanităţii pentru că era dansul iubirii!