Povestea unei criminale: My kind of love // Volum II

Chapter 20

―

Da. Inainte sa ma apuc de scris vreau sa va spun ca imi pare sincer rau ca nu am mai postat, dar primul an de liceu e terbil, mai ales atunci cand mai apar si fucking baietii...

O sa ii dedic capitolul acesta unei persoane cu care mi-am petrecut ceva timp chatuind, si ii multumesc pentru toate nebuniile pe care le citeste. Si bine inteles ca ea stie si cine a fost inspiratia mea pentru acest capitol. 

Trecand peste asta o sa incerc sa postez regulat cate un capitol pe saptamana. Sper ca nu sunteti suparati pe mine. 

Chapter 20

―Buna. Am venit imediat ce am primit apelul lui Harry, il aud pe Louis gafaind. Se utia dezorientat catre mine si Anne, apoi vazu placuta pe care scria "Terapie Intensiva". Si-a scos manusile de pe maini si s-a asezat langa mine. Avea acelasi miros ca atunci cand m-am apropiat de le in felul acela. Mi-am asezat capul pe umarul sau, incercand sa ma autocalmez. 
Stiam ca Stefan bine. Trebuia sa fie bine pentru ca nu as putea trai fara el... nu vreau sa traiesc fara el. Nu imi puteam imagina ca el avea sansa sa nu mai traiasca. 

―Eu ma duc sa iau niste cafele, rosti Anne ridicandu-se de pe scaunul din piele. Am privit-o cum se indeparteaza de noi, facand coltul catre scari. 

―Ce s-a intamplat? il aud pe Louis intreband incet la urechea mea. Doar nu i-ai aratat filamrea de pe stick, nu? chicoti incercand sa ma faca sa zambesc. 

Am chicotit si eu, apoi mi-am ridicat capul de pe umarul lui si l-am privit. Aceiasi ochi verzi-albastru, aceleasi buze mici, si probabil dulci, acelasi pigment al pieliii, si aceiasi frumusete de inger. Erau toate inca acolo, asternute cu finete pe chipul sau. 

―Acea filmare a disparut, spun privindu-l in ochi. 

Ochii sai m-au evitat complet. Am ramas privindu-l din profil. Incercam sa imi imaginez cum Louis trecuse atat de repede peste toate probleme din viata sa. Era atat de puternic, atat de... perseverent. Eu stateam si suspinam dupa cel care intr-un mare procent l-a facut pe Louis sa fie un dement, iar el reusise sa treaca peste moartea lui Eleanor, peste relatia cu mine si peste moartea surorii sale, si peste tot. 

―Daca vreti sa-l vedeti pe domnul Stefan puteti intra, rosti o asistenta ce iesise din salonul lui. 

Mi-am lasat geanta langa Louis si am intrat cu viteza in salon. Nu era prima oara cand vedeam o persoana conectata la tot felul de aparate, insa cred ca era prima oara cand durea atat de tare. M-am oprit din mers si am incercat sa balansez momentul in care Louis a fost in spital si momentul in care Stefan era in spital. Erau doua povesti de dragoste diferite si evident doua dureri diferite. Ceva din mine tragea sa cred ca la Louis a durut mai tare, insa in acel moment in fata mea, intins pe un pat era Stefan, iubitul meu. 

M-am apropiat usor de pat, privindu-l cu lacrimi in ochi . Am tras unul din scaunele de la masuta cu apa si medicamente, si m-am asezat langa patul lui Stefan. Il tineam de mana si imi doream atat de mult sa ii vad din nou privirea.

Ii mangaiam fata palida si usor aspra, lacrimi scurgandu-se usor pe obrajii mei. Imi era atat de greu sa il privesc in acea situatie. 

Imi era greu pentru ca se afla acolo din vina mea. 

―Domnisoara, trebuie sa parasiti salonul, aud vocea subtire si rece a unei asistente. 

Mi-am scuturat capul de cateva ori apoi am privit-o total pierduta. Am privit ceasul telefonului si mi-am dat sema ca am stat langa Stefan mai mult de jumatate de ora. I-am sarutat fruntea, apoi m-am ridicat de pe scaun, si in cateva secunde am iesit din salon.