Mesajele primite de la ea

Singuratică sau un om liber?

Mă dedublez zilnic. Mă transfor, evoluez și regresez zilnic. Ba nu, o fac mai des de atât. Cine-i fata asta din oglindă? A cui e reflecția din fereastră? Oare ai cui sunt ochii reci ce mă privesc prin paharul de vin umplut în grabă? A cui e vocea din capul meu? Cine sunt... cine sunt azi? Atât de multe întrebări îmi zboară haotic prin minte. Parcă sunt niște zmeie cărora le-am pierdut controlul din cauza unei rafale de vânt. Împart aceași casă, mănânc la aceași masă, mă bucur, plâng, sufăr, trăiesc, respir alături de un străin. Degetele lui reci îmi ating fața constant. Îmi verifică caldura, prezența. Mă atinge, dar nu mă recunoaște.  
Ale cui sunt aceste degete ce se zbat sub ochii mei? Al cui e zâmbetul acela forțat?
Lacrimi? Lacrimile îmi inundă din senin ochii. Al cui dor îl port? A cui fericire o trăiesc? Degetele lui îmi ating iar fața, fară vreo veste. Îmi mângâie zonele umede și-mi șterge lacrimile fugitiv.
Aș vrea să pot pleca din casa asta, dar dacă plec nu o să mă urmeze? Dacă plec o să-mi fie dor de el? Dacă mă lasă să plec înseamnă că el m-a pierdut sau eu am renunțat? El a renuntat și eu am pierdut?
O să pot supraviețui având doar o parte a obișnuinței? O să devin o singuratică sau un om liber?
Mă asculți acum, nu-i așa? Te întrebi ce alegere o să iau. Îți e frică că o să plec sau batăile inimii au accelerat din cauza teamăi ce o resimt doar la gândul de a pleca?
Mi-aș dori să putem vorbi mai des. Mi-aș dori să-mi spui "te ascult", nu să am impresia constant că doar mă auzi.
Tu te-ai întrebat vreodată cine sunt eu? Nu, nu te-ai întrebat! M-ai iubit și acceptat așa cum sunt. Nu ți-a păsat de lipsurile și golurile mele. M-ai iubit și încă mă iubești chiar și când te resping. Mă iubești chiar dacă nu te recunosc.
Să știi ca te simt... te simt constant. Noi, ne simt prezența constant. Tu straine și eu creem împreună o singură ființă. Noi suntem eu. Vreau să mă rup de tine. Uneori vreau atât de tare să te scot chirurgical din adâncul acestui recipient protector. Din mine. În fapt, nici nu își joacă prea bine rolul. Nu te-a apărat, te-a îngenunchiat de mii de ori. Eu te-am privit rece și te-am urât. Nu am simțit că trebuie să te ridic. Am știut că nu meriți. M-am înșelat. Tu ești minunat, eu sunt minunată. Nu știu să te protejez. Mă opun cu toate puterile să învăț cum să te iubesc. Dar știu că tu mă iubești. Tu ești puternic și de aceea reușești să coși cu maiestrie cicatricile pe care ți-le fac. Vreau să ne ranesc. Știu că tu suferi mai mult atunci când mă doare pe mine. Cu toate astea continui să mă iubești. Promite-mi că nu o să încetezi. Nu, nu mi șterge lacrimile! Promite doar. Nu doar o să supraviețuim. Vreau să încep să trăiesc. Împreună! Vreau să trăim. Să ne iubim.
Sunt atât de stângace și credulă. Atât de nepregătită. Vino la oglindă. Hai, vreau să mă vezi determinată. Printre toate cele enumerate vreau să uiți, să omiți și să-mi vezi doar calitatea. Îți văd zâmbetul. Nu, nu-s convinsă că e al tău. Știi ce, nici nu-mi pasă ce cred. O să fiu convinsă că e al tău. E zâmbetul nostru. Neforțat, determinat. Împreună o să-l facem puternic.

                            (...)

Poveste mea nu începe cu frustrarea mea psihică, nu continuă și nici nu se termină cu asta. E doar o parte din lunga mea poveste, doar un capitol din cartea vieții.                                                      De ce am ales să îi dau glas? Ei bine, nu e o variantă a mea de care să fiu mândră. Cu toate astea e o piesă care mă completează și mă definește. De aceea am decis să îmi descriu iadul. Nu aș vrea milă sau compasiune. Vreau doar să mă eliberez.

Acum scriu din purgatoriu, spitalul de boli psihice. Locul care m-a tras dintre demoni și m-a învățat cum să mă feresc de ei.
Tot albul din jurul meu e obsedant de liniștitor și calm. Hainele mele imaculate îmi ofera iluzia purității. Foile albe de care sunt înconjurată îmi trădează mintea confuză. Totuși, iată! Strâng puternic cu degetele creionul rozaliu cu motive florale pe care asistentul meu favorit, Iulian, l-a adus la rugămintea mea.
Iulian e un băiat deosebit. E îngerul meu păzitor. Doar lipsa aripilor îi tradează condiția umană, simplă, umilă. Are grijă de mine ca de propria lui soră. Îi sunt recunoscătoare pentru posteritate. Aș vrea să îi pot spune și lui ce mult îl apreciez, dar nu vreau să  îl măgulesc sau mai rău să îl ofensez cu nepriceperea mea de a alege cuvintele.
Să revenim la creion, de acolo mi-a zburat gândul la scumpul Iulian. Totul  în jurul meu îmi distrage atenți ivindu-mi în mintea mea zurlie imagini cu acesta. Creionul adus de Iulian o să mă ajute să-mi spun povestea vietii mele în iad cu mai multa ușurință. Cel puțin așa m-a asigurat el cu un zâmbet abia perceptibil. Mereu își păstrează postura serioasă, dar eu am început să îi cunosc fiecare cod. Acea gropită din obrazul stâng este mult mai pronunțată când râde sau când are tendința de a-o face, dar se înfânează conștient.
Acea grimasă hazlie mă face să râd cu poftă.
Deja am umplut o foaie față- verso cu rânduri ce-l descriu pe cel mai grijuliu și devotat asistent al acestui spital. Asta e bine, e al naibii de bine. Gândul la el îmi face bine și chiar vreau să mi-l amintesc mereu exact așa cum îl vad acum. Înalt și mândru ca un stejar, cu părul lui de culoarea soarelui a cărui nuanță în lumină se deschide mai tare. Lung până la baza gâtului, atât de des lăsat desprins și atât de rar încătușat la spate cu un elastec abia vizibil. Ochii lui mari și negrii. Atât de în contrast cu parul și tenul. Genele lungi și blonde ce se zbat energic. Buzele pline și roșii, precum vinul vechi ce îți lasă mereu impresia unei rujeri recente. Zâmbetul larg ce îi dezgolea dinții drepți datorită aparatului dentar purtat în copilărie. Asta îmi placea cel mai mult la el, zâmbetul acela. Mare păcat că îl cenzura cel mai adesea. Însă când eram doar noi doi, între pereții albi ai camerei mele, camera numarul 22, era mult mai destins. Era mult mai natural și mai cald. Atent și grijuliu. Un om special pentru mine. Așa vreau să îmi aduc aminte de el.
Mușc cu poftă din guma de șters de un roz mai pal a creionului meu. Gustul amar din gură mi-a adus aminte despre ce voiam să scriu inițial, iar poveștile cu Iulian sigur o să mai umple multe coli, dar toate la timpul lor.
Vizita mea în iad a început deoarece m-am înconjurat de ziduri pentru a mă simți protejată fară să știu că pericolul se afla în interiorul fortăreței ridicată de către mine.