Visele pot fi mai mult decât ne imaginăm noi, așa este și în cazul lui Christopher White, un proaspăt absolvent al liceului, care pășește pe ușile facultății. Își lasă viața modestă și simplă în urmă, dar nu se aștepta să descopere ceva care să îi d...
Nu credeam că pot fi ceea ce sunt acum, toate drumurile mele m-au condus aici, să o găsesc pe ea, iar ea mi-a arătat drumul meu, dar eu nu îl găsesc pe al ei. Unde este? Mai este undeva? Această stare mă doboară, îmi bântuie gândurile, dorința arzătoare de a cunoaște acest necunoscut mă înnebunește, de ce nu o găsesc, sau de ce nu mă găsește ea pe mine. Am nevoie să o aud. Diferențele noastre ne-au unit, opusul meu a fost ea, nu există altcineva, doar ea. Umbrele din camera mea încep să apară, iar eu le las să mă cuprindă pentru a suta oară, poate acolo se află și ea.
Mă apasă, mă doboară, încerc să ajung la suprafață, dar cu cât mă zbat să reușesc, mă afund tot mai mult. Întuneric, peste tot întuneric, ochii mei caută lumina, dar nu o găsesc. Mă lovesc de zidurile reci și umede, mă așez la baza lor și privesc în sus, întuneric... caut în buzunare dar nu găsesc nimic, orice sursă de lumină m-ar ajuta acum. Umbra mea se mărește și mă atacă, mă înfășoară, mă izolează. Totul devine fără culoare, totul se transformă.
Mintea omului e plină de mistere, iar a mea mă surprinde cu fiecare secundă, nu fac diferența între realitate și ficțiune. Unde sunt acum? Ce fac acum? Cine sunt acum? Este vis sau realitate, sau realitatea mea a devenit atât de urâtă, încât încerc să cred că este un vis.
Mă trag de părul des și încerc să găsesc un moment de luciditate, am nevoie de cuvinte... am nevoie de ceva. Cad pentru a nu știu câta oară și îmi deschid ochii fierbinți. Imagini se formează în fața ochilor mei, este ea, părul ei brunet și ondulat zburat de vânt, fața ei serioasă atunci când încearcă să înțeleagă ceea ce îi explic, modul în care mâinile ei zboară în aer când se enervează fără un motiv, lacrimile care îi curg peste obrajii roșii de furie. Pana mea de chitară...atârnată de gâtul ei, modul în care buzele ei o cuprind atunci când este concentrată la ceva, unghiile ei mici pe care și le roade cu orice ocazie. Imaginile dispar, dar eu alerg după ele, aș vrea să rămân aici, în întuneric, înconjurat de ea și de imaginea ei. Țip, dar nu mă aude, dispare, se evaporă, iar glasul meu nu mai are putere. Caut printre umbre, dar nu găsesc, nu găsesc nimic, iar frustrarea mea este mai mare ca niciodată. Nu vreau să renunț, nu sunt atât de puternic...nu vreau ca flacăra ce mă ține în viață să dispară, ea este flacăra mea și simt cu se stinge, încerc să strig, dar vocea mea se aude ca un ecou, mă înfioară, nu mă recunosc, singura mea salvare este printre rânduri, acolo am găsit-o pe ea, așa o voi readuce la viață.
Iau pixul în mână și îl așez pe foile albe. Înșir cuvinte fără oprire, nimic nu are sens, nimic nu are ordine, fiecare frază este aruncată în colțuri diferite, nimic nu se leagă sau potrivește, dar ideile curg fără încetare, iar eu mi-am găsit după atâția ani personajul pricipal. EU. Mereu am fost eu, dar nu am avut curaj să mă descopăr pe mine fără ea, ea este cea ce mi-a deschis inima și sufletul și m-a făcut să mă cunosc, iar acum eu o voi regăsi pe ea.
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
