Fericirea are chipul tău

14

Imediat ce am pomenit de ziua mamei liniștea se lasă între noi, probabil că se așteaptă să spun ceva despre asta, dar nu am nicio idee ce anume.

- După ce am avut accidentul din facultate am ajuns în comă la un spital din Los Angeles și când m-am trezit am aflat că părinții mei muriseră într-un accident de avion atunci când veneau după mine.

Rostesc fraza cu o greutate mult prea mare și închid ochii atunci când Cole mă forțează să îl privesc. Mă trage câr mai aproape și mă îmbrățișează, iar mie îmi apare o senzație de amorțire în suflet pe care nu am mai simțit-o din perioada în care Derek reușea să mă scoată din orice stare. E aceeași senzație, dar acum pare de zece ori mai intensă.

Își pune mâna sub bărbia mea, apoi mă sărută scurt și își plimbă degetele pe obrazul meu.

- Îmi pare rău pentru părinții tăi, rostește în șoaptă și mă sărută pe frunte.

Înghit în sec, apoi răspund plat și cu un zâmbet amar:

- N-ai de ce. Trăiesc bine mersi într-un conac de la capătul orașului.

Cole se încruntă și mă privește fără să mai spună nimic. Probabil acum își imaginează că l-am mințit ca să îi văd reacția sau ceva de genul ăsta. Nu înțelege ce am vrut să spun, dar nu mă ia la întrebări, ci așteaptă ca să îmi pot găsi cuvintele potrivite.

- După mai mult timp, în care m-am învinuit că eu eram cauza morții lor, am aflat că și-au înscenat moartea pentru bani și că băiatul de care mă îndrăgostisem în facultate lucra pentru ei, spun și fac o pauză lungă înainte să continui, într-o afacere cu trafic de droguri și de persoane pe care părinții mei o conduc.

Expresia feței sale e colosală. Ceva între șoc, uimire, amuzament și milă; ceva care mă bagă și pe mine în ceață și totuși nicio secundă nu se îndepărtează de mine sau să facă orice gest care să mă facă să mă simt prost, dimpotrivă. Mă strânge în brațe și își lipește buzele de obrazul meu, continuând până ajunge la buzele mele. Mă sărută scurt, apoi îmi zâmbește scurt.

- Vrei să merg cu tine?

Întrebarea lui mă surprinde și pentru câteva secunde sunt nedumerită cum de poate să se controleze atât de bine. Știu că are o tonă de întrebări, că vrea să afle detalii pentru că la fel mi-aș fi dorit și eu. Însă el pare că nu vrea să mă forțeze să spun nimic din ce nu vreau, ci să dezvălui doar atât cât sunt pregătită.

- Nici măcar nu am de gând să mă duc acolo, spun și mă cuibăresc mai mult lângă el.

Înainte să apuce să îmi mai spună ceva telefonul său începe să sune, iar el expiră zgomotos. Se întinde către el, ținându-mă cât mai aproape, apoi refuză apelul și își închide telefonul.

- De ce ai făcut asta? Poate era ceva important, spun.

- În momentul ăsta nu are ce să fie mai important decât tine, Theresa. Așa că spune-mi de ce nu vrei să mergi la mama ta.

Faptul că mi-a spus că nu există ceva mai important decât mine în momentul ăsta mă face să vreau să țopăi ca un copil prin cameră și să îl iau în brațe, dar mă abțin și doar zâmbesc slab.ă

- Nu pot să uit ce s-a întâmplat. Oricât am încercat, oricât au fost lângă mine când eram țintuită la pat, nu pot să las totul în spate și să mă prefac fericită în fața lor și mai ales să mă prefac îndrăgostită de un om doar pentru că știu că altfel îl vor băga iar în afacerile lor.

- Cum adică țintuită la pat? Și de ce trebuie să te prefaci îndrăgostită de cineva?

Pentru prima dată pune el întrebările și mă amuză încruntătura lui.