Fericirea are chipul tău

27

Sunt amorțită mai mult de gânduri decât de la sedativul pe care l-au băgat în mine asistentele. Lacrimi îmi curg încontinuu și nimic din ce vor să îmi spună medicii nu mă ajută. Le-am specificat destul de clar că momentan nu vreau să văd pe nimeni, deși îl pot auzi de aici pe Harry cum le spune că îi dă în judecată dacă nu îl lasă să treacă.

Cuvântele copil și însărcinată îmi răsună în minte fără oprire și mi se învârt amețitor prin toate colțurile creierului. Nu mă pot întreba cum naiba s-a întâmplat pentru că îmi amintesc perfect că n-am mai ținut cont de nimic ultima dată când am fost împreună cu el, dar nu m-aș fi așteptat în veci că fix acum se va întâmpla asta.

Stările de agitație, faptul că nu puteam să îmi revin deloc din starea aceea, acum prind un cu totul alt sens. Mă gândesc permanent cum va reacționa el când va afla, dar și dacă va afla vreodată. Nu pot să fiu mamă, nu când sunt atât de instabilă emoțional și nu când abia am început să îl cunosc pe Cole.. La naiba, am aflat că a fost în pușcărie pentru că a bagat în spital un om, nu pot să îi fac un copil și, mai ales acum.

- Hei, spun slab către o asistentă care scrie de zor ceva în niște foi. Poți să îmi spui cine e afară?

Mă privește puțin nedumerită, dar nu mai comentează. Se duce să vadă cine e afară, apoi revine la mine și, în timp ce mă ajută să mă ridic în fund, vorbește aproape în șoaptă.

- Sunt trei băieți și o doamnă.

O doamnă? Mama? Mama e aici? Cum naiba a aflat?

- De cât timp sunt aici?

- De alaltăieri, răspunde.

Mă privește cu prea multă compasiune, apoi își trage un scaun lângă mine și mă întreabă din priviri dacă mă poate lua de mână.

Îi confirm că e în regulă, apoi îmi zâmbește slab și îi fuge privirea la pântecul meu.

- Nu ești căsătorită, nu?

Dau din cap negativ, iar ea zâmbește cu subînțeles.

- Acum câțiva ani, am avut un caz al unei fete ceva mai tinere decât tine. A avut aceeași reacție când a aflat că e însărcinată și pot să pun pariu că ai avut exact același gând pe care l-a avut ea atunci.

O privesc atentă, în liniște, lăsând-o să îmi atingă mâna, iar pe cealaltă o duc instinctiv la nivelul abdomenului, încălzind zona.

- După nici două zile de când a aflat a insistat să facă procedura de avort la noi în spital, fără să discute cu nimeni. N-a putut să o oprească niciun sfat primit și nici eu nu am crezut că sunt în măsură să îi spun ce și cum să facă. Acum.. – spune și trage aer adânc în piept – nici ție nu cred că am dreptul să îți dau sfaturi, dar vreau să îți spun două lucruri.

Face o pauză lungă, timp în care își șterge lacrima din colțul ochiului, apoi își ridică privirea de la mâinile noastre care se ating.

- Primul e că aceeași fată a venit după câteva săptămâni aici pentru control, după operație, plângând în hohote pentru că regretă că a omorât o parte din sufletul ei. Era disperată și mi-a spus că nu și-o va ierta niciodată.

Înghit în sec, iar gura mi se usucă instant atunci când îmi imaginez scena.

- Și al doilea? vorbesc în sfârșit.

Zâmbește amar și se uită iar la pântecele mele.

- Al doilea e că există atâtea femei care și-ar dori un copil, care încearcă să facă unul prin toate metodele și care și-ar da viața să aibă o sarcină și tot nu reușesc. Și crede-mă.. chestia asta te consumă pentru tot restul vieții.

- De unde știi? întreb slab, ținându-mi respirația.

- Pentru că sunt una din acele femei, răspunde cu vocea tremurând. Sunt infertilă și n-am reușit niciodată să am un copil. Și indiferent de cât ar spune soțul meu că nu îl deranjează, știu că și el e la fel de măcinat de gândul că niciodată nu va avea pe cineva pe care să îl vadă alergând în jurul picioarelor sale și strigându-l când are nevoie de ajutor. Desigur, putem înfia unul, dar nu se compară cu momentul în care îți ții în brațe propriul sânge.

Lacrimile îi curg pe obraji din ce în ce mai repede și, în scurt timp, încep și eu să plâng. Nu pot să nu o compătimesc, deși știu că nu de asta mi-a spus acele lucruri, dar e inevitabil. Știu că sunt atâtea cazuri, atâtea femei care vor asta, dar eu nu pot să am un copil acum. Nu vreau..

Femeia șatenă îmbrăcată în uniformă se ridică de lângă mine și își șterge repede lacrimile cu mâna, apoi se uită spre cer și spune ceva ce nu pot distinge.

- Trebuie să merg să verific ceilalți pacienți din tură, mă înștiințează. Te mai pot ajuta cu ceva înainte să plec?

Rămân în liniște câteva momente și mi se strânge inima atunci când i-l desciu pe Cole și menționez că e singurul care vreau să intre acum.

Îmi zâmbește, apoi pleacă și în câteva secunde aud pașii grăbiți ai cuiva și o bătaie slabă se aude în ușă, înainte ca aceasta să se deschidă. Expresia de pe fața lui Cole aproape că mă face să mă întreb cât de rău arăt, dar îmi dau seama că nici el nu e în cea mai bună stare. Are cearcănele adânci și ochii roșii de la oboseală, hainele boțite complet și părul răvășit complet. Cu toate astea, arată în continuare mai bine decât orice bărbat aș putea vedea în fața ochilor.

Se aprope de mine stingher și mă întreabă din priviri dacă se poate așeza pe scaun. Dau din cap în semn afirmativ și, imediat, mâna lui o cuprinde pe a mea, liniștindu-mi fluturii care zburdă în stomac.

- Cum te simți? îl întreb aproape în șoaptă.

- Eu? Cum mă simt eu? răspunde surprins, iar privirea i se umple de căldură. Asta contează cel mai puțin acum, Theresa. Spune-mi cu ce pot să te ajut și ce pot să fac.

E agitat, simt asta din cum își frământă mâna pe genunchi și din faptul că ochii nu-i stau locului nicio clipă.

- Eu doar..

Încerc să vorbesc, dar imediat mă gândesc la copilul care se află în pântecul meu, la copilul lui, și mă năpădesc lacrimile.

- Theresa.. spune slab și se ridică, lăsându-se deasupra mea. Iubito.. te rog nu plânge.

Iubito? Mi-a spus iubito sau sarcina mă face să delirez?

Ți-a spus iubito, mă asigură conștiința, repetând încontinuu cuvântul cu vocea lui.

Continui să mă descarc, chiar dacă el nu are nici cea mai mică idee de motiv.

- Vrei să chem pe cineva? Te doare ceva? mă întreabă agitat atunci când vede că nu mă pot calma sub nicio formă.

- Doar.. am nevoie de o îmbrățișare, spun învinsă printre suspine.

Buzele îi tremură și ochii i se umplu de lacrimi, dar niciuna nu iese la suprafață. Se descalță repede, apoi se întinde cu grijă lângă mine și mă trage la pieptul său, unde adorm plângând încă.