Fericirea are chipul tău

16

Să îi simt parfumul după atâta timp mă face să tremur și, în același timp, să mă întreb dacă oare nu e doar un vis din care mă voi trezi peste câteva secunde. Și totuși, trec minute bune și încă sunt aici. Încă suntem împreună, privindu-ne prin ochii a nouăsprezece ani de amintiri care parcă n-au încetat niciodată.

Aplauzele care răsună pe lângă noi mă fac să roșesc și să mă emoționez și mai mult. Mă desprind din brațele Clarei în sfârșit, doar ca să mă duc imediat către Harry și să îl strâng la piept, șoptindu-i cât de mult îi sunt recunoscătoare pentru ce a făcut.

Indiferent că ne-am certat, n-am mai vorbit sau că nu am povestit nimănui, durerea pe care am simțit-o atunci când a trebuit să accept pierderea unei persoane atât de dragi mie m-a sfâșiat pe interior luni de zile. Nu voiam să par slabă sau să știe cineva că am un motiv în plus să mi se usuce sufletul, dar gândul că poate va veni o zi în care să o revăd măcar câteva minute a existat întotdeauna. Iar acum că s-a adeverit parcă mă simt ca într-un vis.

Îmi șterg lacrimile și trag aer în piept, apoi realizez că suntem într-un studio de înregistrări, de fapt, iar ceilalți sunt deja răspândiți în cameră, ocupându-se de instrumente.

- Ce se intâmplă? întreb pierdută.

- Surpriza ta, asta se întâmplă.

Zâmbetul lui Harry se potrivește perfect cu al Clarei și chiar că sunt singura care nu are habar de ce se întâmplă.

- Despre ce vorbești?

- O să înregistrezi o piesă cu mine și una cu ea, spune Harry atunci când își ia chitara.

Mă uit la el și pufnesc în râs, dar sunt singura care face asta. Mi se pare o glumă totul și am senzația că nu am auzit bine. Eu n-am mai cântat de ani de zile și nici nu știu să fi compus vreo piesă nouă prin somn.

- Glumești, nu?

Tot ce face e să dea din cap în semn negativ, apoi mă ia de mână și mă trage după el, în fața microfonului.

- Harry nu avem nicio piesă și nici vocea nu mi-e încălzită. Ce faci?

- O să cântăm un cover după melodia care știu că îți place atât de mult.

Se referă la melodiile de la Adele, știu asta, dar parcă nu pot să accept ideea.

- Oh, haide. Nu e ca și cum ajungi la televizor. Doar ne distrăm puțin.

Expir zgomotos și îmi dau ochii peste cap, apoi zâmbesc la gestul copilăresc al lui Harry de a bate din palme în timp ce sare în sus.

Mai bine de patru ore, peste cincizeci de duble trase și crize de râs interminabile. Așa a arătat restul zilei de duminică pentru mine și m-am bucurat că pentru câteva ore am putut să îmi iau gândul de la tot ce s-a întâmplat acasă la Cole. Nici telefonul nu mi l-am mai deschis și sper doar că nu a fost vreo urgență la muncă.

Munca.. mâine sunt nevoită să dau ochii cu el și să îi spun și un motiv întemeiat pentru care am fugit din casă de la el și cu hainele lui cu totul. Mă rotesc pe toate părțile în încercarea de a adormi măcar puțin, ca să nu umblu ca un zombie a doua zi, însă nu am nicio șansă. De fiecare dată când închid ochii îi văd imaginea, îi resimt mirosul și îmi imaginez cum m-ar strânge în brațe înainte să adoarmă.

Mă ridic din pat și cobor până în bucătărie, disperată după un pahar cu apă. Și se pare că nu sunt singura care nu poate să doarmă. Prietena mea stă pe unul din scaunele din fața barului și își leagănă picioarele ca un copil, în timp ce bea un pahar cu lapte. Încă are aceleași obiceiuri din liceu și asta mă face să zâmbesc incontrolabil. Îmi amintesc toate nopțile în care o găseam în bucătăria de acasă, din New Jwesey, făcând exact același lucru și mimând un zâmbet fals, care niciodată nu reușea să mă păcălească.