Fericirea are chipul tău

28

În sfârșit, după cinci zile în care am stat lipită de patul de spital, a venit după-amiaza în care pot pleca acasă. Mi-a fost greu ar fi puțin spus raportat la cât de neputincioasă m-am simțit când am primit vizite încontinuu și timpul pe care îl aveam singură nu îmi ajungea ca să îmi dau seama ce mama naibii fac sau o să fac după ce ies.

Cole știe.. adică e singurul care s-a prins că ceva nu e în regulă cu mine, dar nu are nici cea mai mică idee de ce, iar cu fiecare zi care trece mi-e tot mai greu să îi pot spune. Mai ales pentru că încă nu m-am decis dacă o să păstrez sau nu copilul.

- Ești sigură că e în regulă dacă nu sunt acolo? mă întreabă Cole pentru a mia oară, iar eu îmi dau ochii peste cap și zâmbesc atunci când îmi pun mâna pe abdomen și mă uit cu căldură.

- Cineva trebuie să aibă grijă de firmă, nu-ți face griji pentru mine, Christian și Harry tocmai au ajuns.

- O să trec pe la tine după ce ies de la birou.

- Nu e nevoie, sunt bine.. insist.

În mod normal mi-aș dori să stea cu mine cât mai mult, dar acum cu cât stă mai mult lângă mine, cu atât îmi îngreunează situația și mă obligă să îl mint.

- Nu era o întrebare, spune încrezut și închide înainte să mai pot protesta.

- Tocmai am vorbit cu doctorul. Ești gata? vorbește Christian.

Dau din cap în semn afirmativ, apoi îi urmez în liniște pe el și brunetul care mă privește încontinuu până la mașină.

Nu particip la discuții, abia dacă răspund unor întrebări cu da sau nu. În tot timpul ăsta privesc absentă pe geam și îmi mângâi subtil pântecele. Mă gândesc fără oprire la tot ce mi-a spus Donna, asistenta care nu m-a scăpat din ochi niciun moment cât am stat în spital, dar de fiecare dată când mă conving că are dreptate îmi readuc aminte că nu sunt pregătită să fiu mamă. Iar Cole nu e pregătit să fie tată.

- Theresa!

Tresar când îmi aud numele strigat, apoi îmi îndrept atenția spre oglinda retrovizoare, de unde Harry mă privește nedumerit.

- Ce se întâmplă cu tine? mă întreabă.

- Ce vrei să spui? Eram doar pierdută printre gânduri, spun zâmbind fals.

- Sigur că da.. spune mai mult pentru sine și își îndreaptă atenția spre șosea.

Cât am stat în spital m-am tot gândit că ar fi cazul să îmi găsesc un loc al meu, mai ales acum când am nevoie să fiu singură cât să îmi pun ordine în gânduri. Desigur, n-am menționat asta în discuțiile cu ceilalți pentru că m-ar fi refuzat sau s-ar fi băgat prea mult, iar Cole cu siguranță mi-ar fi propus să merg la el, iar ăsta e ultimul lucru de care am nevoie acum. Să mă mut cu el când sunt deja însărcinată cu un copil de care nu are habar mă sperie mai mult decât sarcina în sine. Oricât mi-am dorit să am parte de o familie până acum, în momentul ăsta e lucrul de care mi-e cel mai frică.

Cu toate astea, am avut nevoie de cineva să mă ajute, așa că singurul care știe de mutat e Christian. Am profitat de afacerile lui imobiliare ca să îl rog să mă ajute să îmi găsesc un apartament fără ca ceilalți să poată afla, iar avantajul de a ține secretă afacerea familiei e cel care m-a convins că știe să țină pentru el ceva atunci când e nevoie.

Mă uit la Harry, dar refuză să mă mai bage în seamă orice i-aș spune. Mă dau bătută și îmi întorc privirea spre Christian care tastează ceva în telefon și, imediat ce mă privește, îmi simt telefonul vibrând în buzunar.