Fericirea are chipul tău

26

Liniștea pe care mi-o insuflă corpul cald al lui Cole mă face să zâmbesc și nu mă pot stăpâni să nu îi mângâi fața atunci când mormăie ceva în somn. Îmi trec degetele peste fiecare centimetru de piele, coborând spre umeri și piept, iar urmele de roșeață de la noile tatuaje încep să îi dispară. Nu are doar unul, ci cred că sunt vreo cinci cu totul și pe fiecare dintre ele îl analizez în detaliu și îl ating parcă dornindu-mi să mi se întipărească în memorie imaginea corpului său. Am un sentiment atât de plăcut lângă el, acum, dar un gol în stomac nu-mi dă pace oricât aș încerca să mă liniștesc.

Mă ridic ușor, cât să nu îl trezesc, și iau pe mine cămașa pe care o purta acum câteva ore. Mirosul lui mă învăluie atât de plăcut, iar adierea vântului mă mângâie tot mai mult. Rămân blocată pe balcon, cu privirea ațintită spre oraș și cu mintea absorbită total de ceea ce am aflat despre bărbatul care începe să-mi bântuie fiecare moment din viață și bucățică din suflet.

În noaptea aceea n-am putut să mai închid un singur ochi și m-am frământat încontinuu din cauza agitației care nu mi-ar fi dat pace orice aș fi făcut. Iar zilele următoare au fost din ce în ce mai rele. Nici ieșirile cu Noah, nici întoarcerea lui Harry și nici măcar dicuțiile cu Britney nu reușeau să mă readucă cu picioarele pe pământ. Iar lumea începea să observe asta. Nu mai eram atentă la niciun caz, nu reușeam să dau randament și urmele nopților nedormite începeau să se vadă pe fața și corpul meu.

După aproape două săptămâni, golul din stomac începuse să se diminueze și marți dimineață a fost prima zi în care m-am trezit cu zâmbetul pe buze.

- Cineva a dormit bine azi, râde Noah atunci când apar în bucătărie și îl sărut pe obraz pe Harry.

- Surprinzător, râd. Nu-mi lua bucuria, ridic degetul arătător spre el și își ridică mâinile în semn de predare.

- Ne vedem diseară, strig și mă grăbesc spre mașină.

Drumul până la firmă e liniștitor și căldura lunii iunie se simte mai bine ca niciodată în partea asta a lumii. Orașul e viu, toată lumea se grăbește undeva și totuși nimeni nu pare prea interesat să fie prea punctual oriunde ai ajunge.

- Bună dimineața, Britney.

O salut pe blondă, iar ea îmi răspunde cu un zâmbet cald și mă urmează în birou.

- Ce-i cu tine? mă întreabă suspicioasă.

- Ce vrei să spui? răspund zâmbind.

- Nu te-am mai văzut zâmbind de ceva vreme. Uitasem cum îți arată fețișoara fericită.

Râd zgomotos la remarca ei și îi fac semn să se așeze pe scaunul din fața mea pentru a putea stabili datele ședinței de azi.

- Asta cred că e tot, spune și se ridică imediat ce termină raportul. Ah, era să uit.

Se întoarce pe călcâie înainte să deschidă ușa și mă privește câteva secunde, în care zâmbetul acela de ''eu știu ceva ce tu nu știi'' i se întinde pe față.

- Un anume Hero Pottery mi-a spus să te anunț că va trece astăzi pe aici.

Numele lui Hero îmi face inima să mi se oprească din a bate și un nod care mă lasă în imposibilitatea de a mai respire mi se instalează în capul pieptului. Nu am timp să reacționez căci Britney pleacă imdiat și mă lasă singură, cu inima care îmi bate atât de tare încât cred că se aude în toată camera cum mă chinuie. N-am mai vorbit cu Hero de când ne-am certat, dar m-am gândit la el încontinuu și oricât de greu mi-ar fi să recunosc asta, mi-e dor de el de mor.

Orele au trecute infernal de greu, iar atenția mea la ședință numai la proiecte n-a mai fost. Noroc de Cole care mă mai lovea pe sub masă ca să îmi indice când trebuie să vorbesc. Nu am putut fi atentă la mare lucru și cred că din oră în oră o întrebam pe Britney dacă Hero n-a apărut sau dacă nu a dat vreun semn, dar mereu răspunsul era același. Încep să mă gândesc deja că poate nici nu mai vine.

O bătaie ușoară se aude și nici măcar nu mă spetesc să mă întorc spre ușă, să văd cine mai e acum. Îmi țin mâinile încrucișate la piept și privesc apusul superb din fața mea, cerul care are cele mai surprinzătoare culori de roz pe care mi-a fost dat să le văd și oamenii care merg unii pe lângă alții fără ca măcar să dea importanță celor pe lângă care trec.

- Asta da priveliște.

Vocea cunoscută a lui Hero mă face să tresar atunci când ajunge lângă mine și fără să îi spun nimic îl îmbrățișez. Îl strâng atât de tare încât mă dor mâinile deja, iar el face la fel. Parcă nu l-aș mai fi văzut de ani de zile.

- Îmi pare atât de rău, șoptesc.

Îmi spune să tac și îmi șterge lacrima care îmi apare în colțul ochiului, apoi îmi dă drumul din îmbrățișare și stăm unul lângă altul, în aceleași poziții, privind la restul spectacolului din fața noastră.

- Mi-ai lipsit, spun.

- Știu. Sentimentul e reciproc, spune și zâmbește slab.

- Unde ai dispărut?

- Am vrut doar să fiu singur puțin. Aveam nevoie de asta.

- Ești bine? mă întorc spre el. Cum de te-ai întors acum? întreb și mă apropii.

- Nu știu, sincer, dă din umeri. Așa am simțit.

Zâmbim unul la celălat, dar momentul de regăsire e întrerupt de bătăia din ușă, urmată de apariția lui Cole.

- Întrerup? întreabă stingher, stând încă în tocul ușii.

- Nu, deloc, răspunde Hero în locul meu.

Cole intră și în timp ce închide ușa în urma sa, Hero se apropie și îi întinde mâna.

Zâmbesc copilărește la imaginea din fața mea, dar pentru prima data după mult timp simt o liniște interioară pe care nimeni nu mi-o poate lua.

Două ore mai târziu, imediat ce am terminat antrenamentul de la sală, fug spre mașină, grăbită să ajung acasă. Pornesc radioul și dau volumul la maxim, însă nu apuc să îmi dau seam ace melodie răsună pentru că simt cum spătarul scaunului meu mă impinge tot mai mult, până pipetul mi-e lipit de volan. Corpul mi-e strivit practic de bordul mașinii, iar când bucăți de sticlă din parbriz încep să sară peste tot, îmi închid ochii. Simt cum pielea îmi e tăiată de cioburile care ajung la mine, iar mâinile îmi sunt lipsite de coordonare. Imaginea devine din ce în ce mai difuză, iar ultimul lucru pe care îl văd sunt două faruri albe, care mă orbesc total.

***

Încerc să îmi deschid ochii, dar mi-e atât de greu. Mă simt amorțită ca după o seară de beție și n-am nicio idee unde naiba sunt. Imediat ce imaginea mi se clarifică, tot ce pot să văd e tavanul alb. Nu-mi pot mișca gâtul, iar când îmi ridic mâna să văd ce mă împiedică văd că de degetele mele sunt agățațe fire care fac aparatul de lângă mine să ticăie enervant.

- Unde sunt? întreb agitată.

Asistentele se strâng în jurul meu și imediar apare și un medic care mă privește de parcă sunt vreun extraterestu.

- Ce mama naibii se întâmplă?!

- Theresa, calmează-te! Faci rău copilului, strigă una dintre asistente.

Ochii doctorului îi întâlnesc pe ai mei și acum încep să mă agit tot mai mult. Despre ce copil vorbesc ăștia?

- Ce naiba se întâmplă? strig, dar parcă nimeni nu mă bagă în seamă.

Mă spetesc să îmi adun forța și reușesc să apuc materialul cravatei doctorului, pe care îl aduc aproape de fața mea, sugrumându-l.

- Despre ce copil vorbiți? mârâi la el.

E aproape vânăt la față și terifiat de mine, dar cu puținul aer pe care îl mai are în plămâni reușește să bolborosească două cuvinte:

- Ești însărcinată.

Sunt ultimele cuvinte pe care le aud înainte să simt acum din venă și să adorm instant.