Fericirea are chipul tău

38

Se spune că atunci când simți că nu mai poți, că o să cedezi sau când crezi că locul tău nu mai e nicăieri, tot ce ai nevoie e o pauză și să rămâi singur ca să îți poți da seama cine ești și de ce te-ai pierdut pe drum.

Am reflectat la asta încă de când am ajuns acasă, iar cel mai bun loc pentru mine e podeaua din mijlocul dormitorului. Nu am închis un ochi toată noaptea, dar nu sunt deloc obosită. N-am putut să îmi iau gândul la tot ce s-a întâmplat încă de când am plecat de acasă la începutul facultății și până în momentul în care am ajuns aici. Mă amețește teribil cum oamenii intră în viața mea, mă fac să cred că în sfârșit am dat peste cineva care mă înțelege, apoi creează haos și pleacă fără ca măcar să realizeze cât de mult mă va afecta absența lor.

De multe ori nici nu e nevoie să dispară, însă atunci când relația ta cu cineva se schimbă, devine distantă sau pur și simplu se rupe din nimic, atunci știi că nimic nu va mai fi la fel și că inevitabilul s-a produs. Au plecat și mai devreme sau mai târziu vor dispărea de-a binelea.

Mi s-au rotit în cap fiecare din prietenii pe care i-am avut, de la Clara până la Hero sau Noah. M-au bântuit scenele în care am aflat că părinții mei muriseră, dar și momentul în care am aflat că sunt însărcinată, doar ca să ajung să pierd un copil pe care nici nu știam că îl voiam. M-am gândit la Cole și la munca mea, la cum s-a întâmplat totul atât de repede și fără pic de sens. Dar cel mai important, m-am gândit la mine și la cum m-am pierdut pe drum.

Într-atâtea câte s-au întâmplat n-am realizat cât de mult m-am schimbat și cum mi-am pierdut propria pesoană în încercarea de a-i face pe ceilalți fericiți. Problema e că n-am reușit să mulțumesc pe nimeni și am lăsat de izbeliște tot ce construisem până acum. Chiar dacă nu era foarte stabilă construcția aceea, dar măcar era a mea.

Atunci când mă ridic de jos și mă apropii de fereastră, pot vedea cum soarele deja se pregătește să răsară iarăși și nu mă pot abține să nu mă gândesc la faptul că poate e timpul să răsar și eu.. iarăși.

Prima și ultima dată când am avut un moment de revelație în viața mea a fost la șaptesprezece ani, când am decis e timpul să îmi înfrunt părinții și să le spun că îmi doresc să fac muzică. N-a mers așa cum m-am așteptat, dar a fost decizia mea și am să fiu mândră toată viața că am încercat. Măcar nu voi trăi cu regretul că aș fi putut face ceva în domeniul ăsta.

Ani mai târziu, după două accidente care m-au lăsat goală pe dinăuntru și mult prea multe evenimente care m-au făcut să mă simt singură indiferent de câți oameni am pe lângă mine, cred că e momentul să-mi fac o reorganizare a vieții și să încep să trăiesc pentru mine, pentru fericirea mea.

Golul din suflet e tot acolo, nu cred că va dispărea foarte curând, dar nimeni nu poate condamna o femeie care a pierdut un copil că vrea să facă o schimbare, nu?

Privesc încă o dată la cerul care începe să prindă culori roșiatice, apoi mă mișc leneș până în bucătărie și dau drumul cafetierei cât mă spăl.

Scap de tricoul care mă acoperea și pășesc sub apa fierbinte care mă relaxează repede. Rămân nemișcată câteva minute, în speranța că apa va curăța mai mult decât exteriorul meu, apoi încep să îmi masez pielea cu gelul de duș. Zăbovesc mai mult decât de obicei, dar e o senzație plăcută să știu că pentru prima dată nu sunt agitată legat de cum îmi va decurge ziua. Îmi mut mâinile în păr și încep să masez spuma din ceva ce seamănă cu coafurile femeilor din trecut, când își puneau bigudiuri în fiecare noapte pentru niște bucle pe care acum le faci în zece minute cu un ondulator.

Pierd mai bine de jumătate de oră în baie, apoi îmi înfășor trupul într-un prosop și storc surplusul de apă din păr. Îl usuc repede cu uscătorul și mă întorc în bucătărie, pentru cafea. Mă simt diferit față de ieri și totuși aceeași, dar încerc să mă conving inconștient că nu e doar o fază de femeie nebună și că pot să fiu calmă și să îmi ordonez viața cum ar fi trebuit să o fac de mult timp.