Fericirea are chipul tău

37

Restul după-amiezei trece fără să mă mai gândesc la ce s-a întâmplat la birou sau să răspund la oricare din apelurile lui Cole sau mesajelor de la Britney. Am ascuns cât am putut de bine dezastrul din interiorul meu și m-am prefăcut că doar oboseala mă ține de la a zâmbi la fel mult ca până acum. Am schimbat repede subiectul de la mine și ne-am concentrat asupra concertelor lui Harry și cum una dintre fanele lui și dat jos tricoul și sutienul în fața tuturor la unul dintre spectacole.

Când lumina dispare cu totul Hero se oferă să mă conducă acasă și nu protestez atunci când îmi face un semn discret.

- Unde ți-e mașina? mă întreabă brusc atunci când rămânem singuri.

- Ce vrei sa spui?

- Am întrebat unde îți e mașina, Theresa. Ce s-a întâmplat cu ea?

Inima mi-o ia la galop și toate scuzele bune din lume nu par îndeajuns ca să găsesc un răspuns credibil.

- De ce presupui că s-a întâmplat ceva cu ea? întreb în încercarea de a mai trage de timp, până să găsesc o scuza plauzibilă.

- Pentru că te cunosc și tu nu pleci fără mașină niciodată nicăieri, mai ales la muncă. Nu mai trage de timp și răspunde-mi.

Tonul îi e calm, nu pare nervos sau agitat, dar nu pare nici fericit. E o emoție pe care mi-e greu să o disting din moment ce eu sunt un amalgam se emoții mergătoare.

- Am făcut un accident și e în cimitirul de mașini, spun pasivă și îmi întorc privirea.

Pot să simt cum încheieturile încep să strângă volanul și îi aud respirația precipitată. Însă nu spune nimic câteva momente. Se uită fix la drum, iar tăcerea dintre noi pare că trasează o altă linie menită să ne distanțeze.

Atunci când ridic privirea de jos observ ca nu mai suntem în apropiere de apartamentul meu, iar el nu pare că ar vrea să îmi adreseze niciun cuvânt. Are o singură mână pe volan, iar pe cealaltă o folosește ca să își sprijine bărbia de geamul din stânga sa. Deși încordat, arată lipsit de expresie, de vlagă pentru o scenă și mi-e mai teamă de o reacție de genul ăsta decât de un scandal cu țipete și frustrare.

- Unde mergem? întreb stingheră.

Răspunsul lui întârzie să apară.

- Să-ți luăm o mașină nouă, spune într-un final cu vocea complet plată.

- Hero eu..

- Nu vreau să aud nimic, Theresa, mă întrerupe. Doar.. taci. Te rog. Taci.

Inima mi se sfâșie atunci când, pentru prima data, prietenul meu îmi cere să nu vorbesc, sa nu scot un sunet, ci să îl las în pace, în liniștea lui. Nici în următoarele cinsprezece minute nu mă privește, nici măcar o dată, iar de spus ceva nici nu mai încape vorba. Tăcerea lui mă omoară.

Ajungem în fața unui garaj, unde mai mulți bărbați stau adunați într-un grup și vorbesc aprins. Hero îmi face semn să stau în mașină, iar eu mă conformez. Atunci când ajunge lângă ei, le strânge mâna și le spune ceva, făcând semn spre mine sau spre mașina lui, nu sunt complet sigură.

Bărbații dubioși de mai devreme, acum par niște simpli dealer de mașini în ochii mei și realizez cât de mult s-au schimbat lucrurile. Îmi aduc aminte de facultate, de toate momentele în care am fost la circuit ca să îl pot scăpa pe Hero din problemele cu Max sau cu ceilalți. Toate cursele, toată adrenalina și fiecare zi din perioada aceea par desprinse dintr-o cu totul altă viață. Par trăite de o altă persoană.

Îmi șterg o lacrimă din colțul ochiului și cobor atunci când prietenul meu apare lângă mine.

- E totul în regulă? mă întreabă nedumerit,

- Da, sunt bine, mint.

Îmi petrec următoarea oră verificând peste cincizeci de modele de mașini și nimic nu pare să-mi trezească vreo urmă de interes. Nimic nu mă face să îmi doresc să conduc vreo mașină de aici și nu rezonez nici cu modelele modificate sau cu orice altă mașină luxoasă de ultimă generație.

- Ce e asta? întreb atunci când bărbatul din fața mea merge mai departe.

Un ford mustang negru, prăfuit și parcă exilat de toate mașinile din hala asta e acoperit de o prelate veche. Trag de bucata de material și pe lângă tona de praf pe care o înghit, simt un gol în stomac la fel ca atunci când mi-am văzut vechea mașină pentru prima dată. E un model atât de vechi, din 1969, dar unul din cele mai frumoase din câte am văzut. Asta e.

- Pe asta o vreau, spun hotărâtă.

Bărbatul începe să râdă, crezând că glumesc. Se uită la mine și ridică din sprâncene.

- De ce ai vrea vechitura asta?

- Pentru că are personalitate, spun fără să îi acord atenție.

Are interiorul afectat de vreme, tapițeria murdară și bordul pe jumătate scos din țâțâni. Are câteva îndoituri pe tablă și vopseaua e zgâriată serios.

- Cât vrei pe ea? întreb hotărâtă.

Bărbatul se uită mai întâi la Hero, parcă întrebându-l dacă sunt nebună la cap, dar tot ce face este este să zâmbească și să dea din umeri.

- Două mii, spune sec.

- Vândut, spun imediat și îi întind palma.

Zâmbește și îmi strânge mâna ușor, apoi le face semn unor băieți să vină spre noi.

- Mi-a spus Noah că ai deschis un garaj, îi spun lui Hero atunci când rămânem singuri.

- Vrei să îți recondiținez eu mașina? întreabă surprins.

- Nu, dar vreau să mă lași să o fac eu acolo, zâmbesc.

Încuviințează din cap și imediat ce îi plătesc bărbatului mașina mă urc la volan. Merge perfect, iar motorul nu pare afectat deloc. Va fi mai ușor decât credeam să o repar.