A avut dreptate când a spus că mama ei este o femeie imposibilă. Norocul meu că Valeria a avut strălucita idee să-i spună că a fost decalată ora ceremoniei și, după ce i-am lăsat pe ei aici, am pornit în grabă pentru a o aduce și pe mama ei. Cu toate drumurile ocolitoare și cu toate semafoarele de culoare roșie pe care am avut ghinionul să nu le prind așa cum intenționam tot am reușit să mă încadrez în cele treizeci de minute pe care le stabilisem inițial. Nici nu am apucat să-i mai deschid portiera pentru că a zburat efectiv din mașină imediat cum am oprit. Habar nu am dacă știe unde să meargă și nici nu mă străduiesc prea tare să o prind din urmă.
Prefer să-i aștept pe toţi aici.
- Aveți un foc vă rog?
Mă întreabă un tânăr care se apropie de mine având o ţigară în mână.
- Nu fumez. Dar te pot ajuta cu un foc dacă aștepți puțin.
- Nu intri? mă descoase el după ce îi întind bricheta de la mașină pentru a-și aprinde țigara.
Scutur din cap privind spre ușa pe care intrau și ieșeau diverse persoane.
Îmi mut privirea spre tipul care nu îndrăznește să plece de lângă mine. Pare destul de trist și speriat.
- Am fost un prost, începe el să vorbească privind abătut clădirea din fața noastră. Am crezut că este a mea și am uitat să-i arăt că o iubesc. Tu să nu faci ca mine. Să-i spui în fiecare zi că o iubești nu este suficient. Trebuie să-i arăţi că o iubești în fiecare zi și în fiecare clipă chiar dacă ea știe asta.
Îl privesc surprins și înainte de a putea spune ceva îl văd cum se îndepărtează grăbit. Este momentul în care pe ușă apar Valeria și domnul Rossi urmați de mama ei şi de doamna Mary. Ochii mei se fixează pe chipul ei și nu reușesc să-mi dau seama dacă este fericită sau tristă în ciuda faptului că zâmbeşte larg. O văd pe mama ei cum se străduiește să-şi ascundă furia şi, după ce îi adresează câteva cuvinte pe care cu siguranţă Valeria nu le aude, se îndreaptă spre un taxi care staţiona lângă trotuar. Probabil a realizat că fata ei nu mai este copilul ascultător pe care ea îl poate controla după bunul plac.
Le deschid portiera atunci când observ că se apropie de maşină şi fără să mai aştept alte instrucţiuni pornesc spre aeroport. Liniştea care a cuprins interiorul maşinii mă împinge să arunc o privire în oglinda retrovizoare pe care am evitat-o încă de ieri. Da. Erau acolo. Cele două smaralde aşteptau cuminţi să fie descoperite. Sin . cer să fiu aşteptam din partea mea să-mi retrag privirea imediat ce am văzut că se uita la mine. Să mă retrag în cochilia mea şi să nu mai ies niciodată de acolo. Dar ceva mă îndemna să o privesc iar şi iar.
- Nu mergem acasa?
Întreabă la un moment dat privind spre domnul Rossi.
- Ba da. Mergem şi acasă dar mai întâi am un mic cadou pentru tine.
- Cadou? Ador cadourile chiar dacă am primit doar câteva în viaţa mea.
- Cum aşa? Nici măcar de ziua ta nu primeşti cadouri?
- Nu. Nici măcar de ziua mea. Mi-am impus să nu-mi mai doresc nimic pentru că niciodată nu am primit ceea ce mi-am dorit.
Oftează zgomotos privind pierdută spre nicăieri. Cunosc acest sentiment pentru că şi eu l-am trăit din plin până nu de mult. Este sentimentul acela că nu însemni nimic pentru nimeni. Că eşti singur şi părăsit.
- Asta nu va mai rămâne aşa. Îţi promit că de fiecare dată când este ziua ta vei primi, nu unul, ci trei cadouri. Iar în fiecare zi voi avea grijă să primeşti câte un cadou. Trebuie să recuperezi timpul pierdut până acum. Iar în ceea ce priveşte dorinţele eu cred că tot ceea ce ne dorim cu adevărat vom primi la un moment dat.
CITEȘTI
Părăsit de propriul destin
Romance"Abia atunci când am plecat lăsându-l lângă mașină, am simțit că o bucățică din mine s-a rupt și a rămas cu el. A fost momentul în care am realizat că am pierdut pe cineva foarte important din viața mea." Destinul l-a purtat prin cele mai întunecat...
