Părăsit de propriul destin

Capitolul 22

- Sunteți sigur că totul este în regulă?

- Da Sara. Totul este în regulă. Poți să pleci.

- Bine atunci. La revedere.

Ridic mâna în semn de La revedere fără să-mi dezlipesc ochii din laptop. În câteva minute trebuie să apară Tudor și vreau să-mi termin treaba. Am aflat pe propria-mi piele cât de perseverent este atunci când își propune să obțină ceva. Nu îmi place latura asta a lui și fac tot posibilul să evit o nouă confruntare cu el.

- Gata străine? vocea lui răsună în cameră atunci când se deschide ușa.

- Doar 5 secunde să salvez documentul.

- 5, 4, 3....

La dracu! Omul ăsta mă termină...

- Tudor! Jur că dacă nu apuc să salvez documentul te jupoi de viu...

- 2...

- Gata! Gata! Dracu să te ia cu toată tehnica asta a ta. Nu pricepi că nu îmi ajunge timpul. Vreau măcar o oră în plus, mă milogesc din nou deși știu că este în zadar.

Felul în care își clătinatul capul îmi confirmă ceea ce știu deja. Dar măcar am încercat. Așa cum încerc de fiecare dată de când mi-a limitat timpul de acces astfel încât să muncesc doar între anumite ore. Nu mai am acces la soft, la email, la documente, la tot ce are legătură cu firma.

- Cum dracu vrei să fac bani ca să pot achita salariile voastre dacă nu mă lași să muncesc, continui cu aceleași cuvinte pe care le tot repet de aproape o lună, dar fără rezultat.

- Christian! Știm amândoi foarte bine că cele zece ore pe care le petreci muncind sunt deja prea multe. Acum mă gândesc serios să mai tai din ele pentru că am senzația că nu-ți fac prea bine. Începi să o iei razna.

- Poftim!

- Exact ce ai auzit.

- Nu poți face asta!

- Serios!?

Privirea lui neagră mă trimite cu gândul la ziua în care mi-a blocat pentru prima oară laptopul deoarece stătusem aproape 20 de ore cu nasul în el. A fost ziua în care medicul mi-a spus că este posibil ca Valeria să nu-și mai recupereze niciodată memoria. A fost ziua în care toate speranțele mele că iubirea ei a rămas neatinsă, au fost risipite. Atunci am realizat că am pierdut tot ce aveam mai de preț. Iubirea ei. Sufletul meu a fost atât de ciuruit încât m-am pierdut efectiv în muncă. Era, așa cum este dealtfel și acum, singurul tratament pe care știam să-l urmez. Singurul pe care eram capabil să-l accept. Să mă ascund în muncă.

- Christian! Știu ce vrei să faci și trebuie să înțelegi că eu sunt aici ca să nu te las să faci asta.

- Crede-mă că dacă vreau să fac ceva nimeni și nimic nu îmi poate sta în cale. Nici măcar tu. Cunosc foarte bine drumul. Știu cum se ajunge acolo.

- Dar acum nu mai este același lucru, nu? Trebuie să ai puțină răbdare. Acum nu mai ești singur.

- Niciodată nu m-am simțit mai singur ca acum.

- Nu spune asta. Eu sunt aici cu tine. Valeria te așteaptă acolo în spital...

- Dar ea m-a uitat. Nu știe cine sunt și nici nu pot să-i spun cine sunt. Am pierdut-o pentru totdeauna și nu cred că mai pot face ceva pentru a o regăsi. Nu mai sunt în stare.

- De ce nu încerci să vorbești cu ea?

- Nu este posibil. Reacționează urât când vede bărbați în jurul ei. Ai uitat?