Șoferul ne așteaptă răbdător în mașina parcată în fața vilei și observ cu ușurință că este același tip care a condus și noaptea trecută. Probabil a primit deja instrucțiuni pentru că pornește la drum imediat ce urcă la volan, fără să mai primească vreun semn sau vreo comandă de la Christian. Încerc să nu mă comport ca aseară pentru a nu-i trezi suspiciuni, chiar dacă lucrul acesta presupune să stau lipită de el și să-i suport atingerea păcătoasă a corpului.
Privesc pierdută spre clădirile care se derulează cu repeziciune prin fața mea, căutând răspunsuri la întrebările care se lovesc în capul meu. Abia când ne aflăm din nou în apartamentul lui și îi aud vocea, revin cu picioare pe pământ și încerc în zadar să-mi dau seama ce a spus.
- Ce vrei să bei? repetă a nu știu câta oară privindu-mă lung.
- Scuze dar sunt puțin amețită.
- Accept scuzele doar dacă eu sunt cel care îți provoacă starea asta, zâmbește provocator și iese din cameră mergând probabil în bucătărie.
Când se întoarce are în mâini două pahare. Unul cu apă pe care îl pune pe măsuță în dreptul meu și unul cu o licoare transparentă din care soarbe o gură apoi îl pune pe masă și se așează lângă mine pe canapea. Faptul că stă atât de aproape de mine îmi face imposibilă misiunea de a mă preface că nu sunt tipa cu care el și-a petrecut noaptea.
- Ce bei acolo? întreb mai mult pentru a alunga impulsul de a sări pe el.
- Apă.
Răspunsul lui sec îmi stârnește uimirea fiind convinsă că este aceeași băutură pe care el o consumă și în club.
- Pe bune! Și de ce o bei din paharul acela pe jumătate gol? Nu cred că în toată casa asta există doar un pahar pentru apă, îi spun privind spre paharul meu.
- Să spunem doar că am renunțat să mai beau alcool dar nu am renunțat și la pahar.
- Sau vrei să pari a fi cine nu ești de fapt.
- Dacă preferi varianta asta nu am nimic împotrivă. Oricum nu sunt singurul din camera asta care pretinde că este altcineva.
În momentul ăsta și roșia ar fi invidioasă pe culoarea căpătată de obrajii mei. Nu sunt în stare să-l privesc și îmi este ciudă pe corpul meu că nu se poate controla mai bine. Niciodată nu am putut să-l stăpânesc așa cum mi-aș fi dorit.
- Care a fost motivul pentru care ai renunțat? încerc să mă comport normal și să duc discuția cât mai departe de momentul "noaptea trecută".
- Am avut o perioadă destul de lungă în care eu și alcoolul eram nedespărțiți. Ne-am certat într-o zi atât de rău încât am jurat că voi renunța definitiv la el. Momentul despărțirii a fost destul de dur pentru mine și am considerat paharul drept un premiu primit pentru câștigarea acelei bătălii.
- Întotdeauna te premiezi pentru realizările tale?
- Habar nu am. Probabil că da. Nu am stat niciodată să analizez faptele mele. Știu doar că sunt singurul de la care pot primi ceva din când în când, fie el și un premiu.
Se comportă destul de ciudat având în vedere că ultima oară când el crede că ne-am întâlnit, abia dacă a scos două vorbe. Acum când sunt aici, în apartamentul lui, și vorbește lângă mine, parcă a devenit alt om.
- De ce ai ales să trăiești așa?
- Cum adică, așa?
- Așa singur și retras.
-Nu am ales eu. Am fost obligat, oftează scurt și se ridică de pe canapea apropiindu-se de fereastră.
Obligat!? Cine ar fi putut să-l oblige pe el să facă ceva ce nu dorește să facă? Cum naiba a ajuns în starea asta?
CITEȘTI
Părăsit de propriul destin
Romans"Abia atunci când am plecat lăsându-l lângă mașină, am simțit că o bucățică din mine s-a rupt și a rămas cu el. A fost momentul în care am realizat că am pierdut pe cineva foarte important din viața mea." Destinul l-a purtat prin cele mai întunecat...
