Părăsit de propriul destin

Capitolul 24

Arunc pătura de pe mine și cobor din pat așteptând cele câteva secunde pentru a scăpa de amețeală. Zicea că este la etajul doi. Asta înseamnă că eu nu sunt acum la etajul doi. Dar la ce etaj mă aflu? Ajung cu pași mici la fereastră și încerc să-mi dau seama la ce etaj se află salonul meu. Este mai sus de doi, probabil patru sau cinci. Deci trebuie să cobor pentru a ajunge la doi. Ok. Acum trebuie să ies din cameră. Știu că dincolo de ușă sunt mai mulți oameni. Femei și bărbați. În special bărbați... Dar și Christian este bărbat. Și nu îmi face rău. Nu îmi este teamă de el... Trebuie să o văd pe Anne. Dacă Maria nu a vrut să-mi spună nimic înseamnă că ceva nu este în regulă.

Îmi iau inima în dinți și după ce deschid încet ușa, scot capul și îmi arunc o privire pe hol. Mă retrag imediat ce observ bărbatul care stă lângă ușa mea. Nu am reușit să-i văd fața dar am văzut că este îmbrăcat în costum negru și probabil așteaptă pe cineva. Îmi notez într-un colțișor al minții că am nevoie de un telefon pentru a-l putea apela pe Christian atunci când am nevoie de el. Dar acum trebuie să ajung cumva la Anne. Fără să mai stau pe gânduri deschid larg ușa și ies din cameră încercând să ignor persoanele aflate pe hol. Merg cu pași repezi lăsând impresia că știu exact locul unde trebuie să ajung și nu îmi ia mult până când găsesc o ușă dublă deasupra căreia trona semnul de ieșire. După ce o deschid pornesc pe scări în jos mulțumită că liniștea din jur reușește să mă calmeze.

Cineva a zis ceva dar nu știu dacă a vorbit cu mine sau cu altcineva. Mi-a fost teamă să mă opresc pentru că erau prea multe persoane acolo. După ce am ajuns la etajul cu cifra 2, avântul meu s-a topit brusc atunci când am dat nas în nas cu o ușă încuiată pe care era scris mare "Accesul interzis". La naiba! Chiar am nevoie de acel telefon.

La un moment dat ușa se deschide iar o asistentă foarte grăbită trece ca o furtună pe lângă mine și uită să închidă ușa. Sau poate că se închidea singură dacă eu nu apucam să prind la timp mânerul pentru ca apoi să mă strecor imediat înăuntru. Îmi dau seama că am ajuns la așa-zisa secție de reanimare și nu-mi rămâne altceva de făcut decât să întreb unde o găsesc pe Anne.

- Ce faceți aici?

O voce feminină îmi înghețată orice mișcare. Mă întorc spre ea și fără nicio ezitare îi zâmbesc larg.

- Bună ziua. O caut pe... Anne, îi spun la fel de zâmbitoare și sigură pe mine.

- Anne și mai cum?

- Fata cu maxilarul... A fost operată azi-

- Da. Așteptați puțin...

Răsfoiește un registru apoi privește spre monitoarele aflate pe peretele de lângă ea după care pornește pe hol făcându-mi semn să o urmez.

- Aici este, arată spre patul aflat în una din multele încăperi cu pereții din sticlă, aliniate de-o parte și de alta a holului pe care mergem.

- Mulțumesc, îi șoptesc pentru a nu deranja liniștea din jur.

Mă apropii de pat încercând în zadar să descopăr măcar o mică parte din chipul Annei. Toată fața ei este acoperită cu un pansament alb, din locul unde probabil este gura sau nasul pornește un furtun prin care curge un lichid roșu. Un furtun transparent este fixat două degete mai sus. Alte furtunele îi sunt agățate de mâna dreaptă, unele ajung la aparatul care scoate un ticăit ușor iar altele atârnă pe lângă corpul ei.

Nu știu dacă este trează, dacă aude sau dacă simte ceva. Mă așez tăcută pe scaunul de lângă pat și o privesc lung. Aș fi vrut să-mi fi spus de operație. Nu trebuia să o las să treacă singură prin toate astea.