Părăsit de propriul destin

Capitolul 23

Dimineața de astăzi parcă este mai frumoasă decât cea de ieri. Soarele care pătrunde prin fereastră este mai strălucitor decât cel de ieri. Până și albul care mă înconjoară este mult mai plăcut decât cel de ieri. Pot spune chiar că și Maria este mai liniștită și mai înțelegătoare decât ieri. Nu știu care este motivul pentru care simt toate astea. Nu știu dacă eu sunt de vină sau medicamentele pe care Maria nu uită să le adauge în perfuzia de care nu mă despart, cert este că mă simt minunat. Mă simt ușoară precum un fulg și sunt atât de euforică de parcă am devenit altcineva.

Nu am reușit să dorm foarte bine azi-noapte, gândurile mele fiind bântuite de anumiți-doi-ochi-negri care mi-au răscolit măruntaiele și mi-au făcut harcea-parcea rațiunea.

Încăpățânarea Annei de a nu-mi spune nimic altceva decât că trebuie să fac ceea ce simt, m-a convins până la urmă să renunț la interogatoriul pe care îl începusem aseară, după plecarea celor doi-ochi-negri. La naiba cu ei! De ce mi-au rămas pe retină? De ce nu îmi este teamă de el? De ce este incredibil de frumos și atrăgător? De ce sunt atât de nerăbdătoare să-l văd iar? Trebuie să-mi ascund emoțiile astea care îmi controlează corpul și îmi amorțesc mintea.

- Astăzi ești foarte visătoare, vocea Mariei îmi întrerupe șirul gândurilor și îmi alungă pe moment toate întrebările.

- Mda. Ești sigură că nu ai încurcat tratamentul meu cu cel al unui depresiv?

- Ha, ha, ha! Depresiv zici? Ce ar fi să facem câțiva pași.

- Nu am nevoie la toaletă.

- Nu asta am vrut să zic. Trebuie să începi să te plimbi.

- Să mă plimb!? Unde?

- Aici în cameră. Pe hol. În curte. Unde vrei tu.

- Adică să ies afară din cameră? uimirea mea nu-mi permite să înțeleg ce vrea de la mine. Ești nebună. Cum să merg acolo unde sunt atâția oameni... Nu! Nu pot face asta.

- Ei, hai că nu o să te las singură... Și oricum nu se întâmplă dacă tu nu vrei. Dar mă gândeam că este bine totuși să știi că ai voie să faci asta.

- Aha... E bine de știut. Anne de ce nu apare?

- Nu știu. Probabil încă mai este medicul la ea...

- Crezi că are probleme?

O privesc speriată încercând să-mi dau seama dacă știe despre ce este vorba și vrea doar să-mi ascundă asta. Nu apuc să o analizez prea mult pentru că un ciocănit scurt se aude dinspre ușă făcându-ne să ne îndreptăm simultan privirile spre persoana care tocmai își făcea apariția în cameră.

Pentru câteva secunde am uitat să mai respir. Am uitat să clipesc. Am uitat să mă mișc. Cum este posibil ca simpla lui prezență să-mi provoace asemenea blocaj...

- Bună dimineața, salută degajat venind spre noi.

- Bună dimineața, răspunde Maria pentru că eu încă eram vrăjită de prezența lui. Eu am terminat aici, continuă ea pornind spre ușă. Ne vedem mai târziu, spune înainte de a ieși din cameră lăsându-mă singură cu acest domn și ochii lui tulburători.

- Să înțeleg că nu ești foarte încântată de venirea mea?

Vocea lui mă scoate ușor din amorțeală iar privirea îmi coboară de la ochii lui negri spre nasul fin, buzele rozalii, bărbia perfectă, alunecând apoi spre pieptul lui acoperit de costumul negru și elegant, și ajungând la pantofii negrii care se îndreptau timid spre mine.