Părăsit de propriul destin

Capitolul 1

Mă opresc din nou în barul care a devenit a doua mea casă, păşesc hotărât spre locul meu şi îi fac semn barmanului să-mi aducă obişnuitul pahar plin cu băutura cu care reuşesc să-mi amorţesc durerea pe care o simt. Au trecut mai mult de zece zile de când, fără să am nici cea mai mică intenţie, am fost martorul discuţiei pe care ea o purta la telefon. Acum ştiu că a acceptat căsătoria cu şeful meu doar ca să se răzbune pe logodnicul ei pentru că o părăsise. Mă doare al dracu de tare că sunt invizibil pentru ea. Mă doare ca m-am îndrăgostit ca un prost de ea. Mă doare că nu pot să-i ofer ceea ce ea merită cu adevărat.

Domnul Rossi, este un bărbat puternic şi foarte bogat care îi va putea pune lumea la picioare şi îi va putea îndeplini orice dorinţă. Chiar dacă nu o iubeşte ştiu că se va purta frumos cu ea, că îi va oferi siguranţa de care ea are nevoie.

Eu nu am nimic. Sunt un nimeni. Sunt un băiat pe care un domn minunat l-a luat într-o seară de pe stradă şi l-a dus la el acasă.

Nu mi-a spus niciodată de ce a făcut asta. Ce l-a determinat să mă angajeze şoferul lui personal şi de ce are atâta încredere într-un străin cerşetor cules de pe stradă. Pentru mine a fost prima oară cand cineva a făcut ceva pentru mine şi m-a scos din jegul de viaţă în care fusesem aruncat.

M-am născut fără destin sau dacă am avut unul, m-a părăsit odată cu mama, atunci când m-a abandonat în maternitate. Sau atunci când familia tânără care m-a luat din orfelinatul unde fusesem aruncat, dar care m-a abandonat imediat pentru că tipa era deja însărcinată şi nu mai aveau ce face cu mine. În următorii ani am fost căutat, pipăit şi mirosit de mai multe cupluri fără să am norocul de a fi acceptat de vreunul. După ce am mai crescut, interesul pentru mine a scăzut vizibil şi doar fuga de acolo m-a ajutat să scap de acel calvar. Ajuns în stradă am dat peste un alt calvar. Aici nu existau reguli ca la orfelinat dar nici paturi sau o mâncare caldă pe care o primeai în fiecare zi. În stradă nu primeai nimic. Trebuia să te lupţi pentru fiecare colţişor unde puteai să aţipeşti sau să te zbaţi pentru fiecare strop de pâine cu care să păcăleşti foamea care te chinuie. Frigul, ploile şi vântul deveniseră cei mai buni prieteni. Erau singurii în preajma cărora agonia se instala şi îţi oferea posibilitatea de a visa. Singurele momente vii erau nopţile de vară când puteam să stau în parc, întins pe iarbă. Stelele mă priveau alergând spre mine, luna îmi zâmbea ştrengăreşte iar căldura îmi încălzea inima.

Am făcut tot ce a fost omeneşte posibil pentru a ieşi din situaţia în care mă aflam. Nu am fost la şcoală dar am citit toate cărţile din librăria de pe colţ unde reuşeam să mă strecor fără să fiu văzut. Când elevii erau în vacanţă eu mergeam la şcoală iar Don, paznicul de acolo, m-a ajutat să învăţ toate lucrurile pe care le ştiu acum. Dar ce folos? Niciodată nu voi avea ocazia să mă folosesc de cunoştinţele mele. Nimeni nu dă doi bani pe mine. Sunt invizibil. Sunt părăsit de propriul destin.

- Liber? o tipă blondă mă întrerupe din gândurile mele şi fără să o privesc prea mult îi confirm dând din cap.

Golesc paharul pe care Marik îl adusese cu mult timp în urmă şi, pentru prima oară de când am văzut-o pe ea, simt că nu asta trebuie să fac. Nu trebuie să mai beau pentru a uita de ea. Nu trebuie să mai lupt cu sentimentele mele. Trebuie să accept şi să mă obişnuiesc cu ideea că viaţa mea este pustie. Că nimeni şi nimic nu va umple golul care mă înconjoară. Nici măcar o amărâtă de băutură.

Mă ridic grăbit şi după ce achit nota, părăsesc locul mai hotărât ca niciodată, fiind convins că este pentru ultima oară când vin aici.

Stropi reci de ploaie îmi mângâie obrazul şi măresc paşii spre casă. Casa pe care tot domnul Rossi mi-a oferit-o atunci când m-a luat din stradă cu cinci ani în urmă. Era ziua în care împlineam 20 de ani şi tocmai ce fusesem alungat din cămăruţa în care locuiam cu un alt băiat de pe stradă. Iubita lui mă acuzase de nişte tâmpenii pe care nu le făcusem iar mica distracţie care începuse, se transformase într-o bătaie cruntă, noi fiind mult prea beţi ca să ne dăm seama că ne facem rău unul altuia degeaba.

Deschid uşa încet şi pornesc spre camera mea care se află la parter. Ştiu că domnul Rossi este acasă şi nu vreau să-l deranjez cu sosirea mea mult mai devreme decât se aşteaptă el. Intenţia mea de a apăsa clanţa este întreruptă brusc de vocea care se aude din biroul aflat în vecinătatea camerei mele.

- Ziceai că mai sunt 6 luni? îi recunosc vocea domnului Rossi.

- Îmi pare rău! o voce bărbătească necunoscută se aude din spatele uşii.

- Tu nu ai nici o vină. Trebuie doar să grăbesc lucrurile cu Valeria şi poate mai am timp să clarific situaţia lui Christian.

- Ai grijă de tine. Te aştept la mine imediat ce simţi...

Este tot ce reuşesc să mai aud înainte de a deschide uşa camerei mele şi a mă strecura înăuntru. Zgomotul produs de deschiderea uşii de la birou mi-a făcut inima să pulseze ca o nebună iar paşii care se îndreptau spre ieşire abia reuşeau să o calmeze. Înţeleg că se referă la căsătoria lui atunci când spune să grăbească lucrurile cu Valeria, dar nu pricep ce legătură am eu cu toate astea. Ce situaţie trebuie să clarifice cu mine. Şi de ce mai sunt 6 luni? Ce se întâmplă atunci?

Privesc pierdut pe fereastra camerei mele, spre întunericul care se aşternuse peste noi şi fără să-mi dau seama gândul îmi zboară iar la ea. Nu o cunosc de foarte mult timp, de fapt nici nu pot să spun că o cunosc. Am văzut-o pentru prima oară atunci când domnul Rossi a invitat-o la o mică plimbare cu maşina pe care o conduceam eu. Au ieşit împreună la prânz apoi i-am plimbat cu maşina prin centru. Nu ştiu ce-mi place mai mult la ea. Felul în care îşi prinde buclele blonde la spate lăsându-i la vedere tenul impecabil. Sau felul în care îşi dă ochii pe spate atunci când vorbeşte la telefon cu prietena ei. Ori poate felul în care clipeşte des atunci când vrea să-şi îndepărteze lacrimile care încearcă să-i invadeze chipul. Sau poate tristeţea care îi întunecă smaraldul ochilor făcându-i să semene cu sufletul meu.

Am urmărit-o timid din scaunul meu fără să-i adresez vreun cuvânt şi am memorat fiecare gest pe care ea îl făcea fără să-şi dea seama că o privesc în oglinda retrovizoare. Nu am avut niciodată curajul să stau în fața ei și să o privesc direct în ochi. Nu cred că aș mai putea să respir dacă ea ar îndrăzni să se uite la mine și să mă vadă așa cum o văd eu.

Nu pot să-mi imaginez cum ar fi viața mea lângă ea. Este un vis care se poate îndeplini doar dacă ai propriul destin. Iar eu nu am aşa ceva.

Noaptea începe să se destrame lăsând lumina să pătrundă timid printre ramurile copacilor aflați în faţa casei. Acum, când am renunţat la singurul medicament care reuşea să mă ducă în lumea viselor, trebuie să găsesc o altă modalitate de a face somnul să se apropie de mine. Trebuie să încerc să-mi alung gândurile care nu-mi dau pace şi care mă fac să mă afund şi mai tare în noroiul în care m-a aruncat viaţa.