Părăsit de propriul destin

Capitolul 27

- Bună dimineața, vocea ușor răgușită a Annei anunță intrarea ei în cameră.

O salut cu o ușoară mișcare a capului continuând să privesc lung pe fereastră.

A trecut mai mult de o lună de la operație dar tot nu și-a revenit în totalitate. Nu am reușit să o fac să-mi povestească despre trecutul meu iar răspunsurile evazive despre persoana responsabilă cu florile m-au convins că nu voi afla nimic de la ea. Mă rog, nici doctorul nu părea să fie prea dornic ca eu să-mi amintesc prea curând, și nici terapeuta nu făcea presiuni asupra amintirilor mele. Am renunțat la ei iar acum chiar nu mai am nevoie de nici un ajutor. Îmi este teamă în continuare de locurile aglomerate iar singura persoană cu care mă simt în largul meu este Christian.

Știu că am devenit ușor posesivă în legătură cu el și știu și că profit de timpul lui dar nu mă pot abține. Nimic nu mă poate opri să nu mă gândesc toată ziua la el și la cei doi ochi negri care îmi tulbură mințile. Știu că nu este corect ceea ce fac și nici nu este normal ceea ce simt în legătură cu el, dar nu reușesc să mă controlez.

Nu pricep nici acum ce a fost în capul meu atunci când am acceptat să vin să locuiesc în această casă imensă care, deși nu îmi stârnește nici o amintire îmi provoacă totuși o stare de bine, de siguranță și confort pentru că știu că este casa lui.

Ok. Am înțeles că trebuie să fie cineva în permanență în preajma mea, că trebuie să mă acomodez cu noua mea viață lipsită de amintiri și că trebuie să las timpul să repare ceea ce este de reparat, dar nu pot să înțeleg de ce simt că nu ar trebui să fac toate astea. De ce mă simt de parcă am pierdut ceva și de ce simt că doar răscolind prin amintiri voi găsi acel ceva.

- Astăzi nu ești prea vorbăreață, continuă Anne pe același ton răgușit oprindu-se lângă mine.

- Nu s-a schimbat tura.

Îi comunic înainte de a mai întreba ceva. În fiecare dimineață privim pe fereastră câteva minute și analizăm băieții care, nu știu exact din ce motiv, se plimbă încordați în jurul vilei. Sunt îmbrăcați la fel, arată la fel și fac exact același lucru în fiecare zi, probabil că și în fiecare noapte. Ne-a spus Christian că fac parte din decor și că îi putem ignora dar este un pic imposibil să nu-i remarci datorită staturii lor. Toți sunt înalți și ușor bronzați. Mușchii lucrați abia încap în costumele negre croite special pentru a le pune în valoare corpurile perfecte iar ochelarii de soare care fac parte obligatoriu din recuzita lor, îi fac să pară identici.

- Oare cine îi alege? Și unde dracu găsește Christian atâția bărbați frumoși. Și de ce îi trimite pe capul nostru? Parcă ne face nouă în ciudă, comentează Anne ușor nemulțumită.

- Crezi că vor pleca curând?

- Să plece!? De ce să plece? Ai înnebunit! Vrei să murim de plictiseală.

- Ai și tu dreptate. Unde mai găsești o asemenea priveliște.

Credeam că prezența lor are legătură cu tratamentul meu deși simplul fapt că îi știu acolo, afară, destul de departe de mine este un motiv suficient de puternic pentru a nu-mi produce acel atac de panică pe care nu reușesc să-l controlez. Dacă până ieri mai aveam o mică speranță de vindecare acum sunt sigură că nimic nu mă mai poate ajuta. Trebuie doar să mă obișnuiesc.

- Ce s-a întâmplat?

Întrebarea Annei mă trimite cu gândul la coșmarul avut, coșmar care mi-a transformat noaptea în zi și care m-a făcut să părăsesc mult prea devreme așternutul cald. Sunt multe ore de când încerc să mă conving singură că a fost un coșmar. Încă mai sper că nimic din ceea ce am trăit nu a fost adevărat.