Deschid ochii și observ că mă aflu într-un loc pe care nu-l cunosc. Camera albă precum și aparatele din jurul meu îmi dau de înțeles că sunt într-un spital. Mă chinui să-mi amintesc cum am ajuns aici dar un gol imens îmi inundă capul și nu reușesc să aflu nici măcar cine sunt. Durerea care îmi traversează corpul atunci când incerc să mă ridic îmi provoacă un țipăt scurt pe care nu pot să-l înăbuș, alertând astfel o asistentă care dă buzna în salon.
- Rămâi acolo te rog! vocea impunătoare precum și brațele ei care se aflau acum pe umerii mei, mă forțează să rămân lipită de pernă. Vine imediat medicul și îți va spune dacă ai voie să te ridici. Până atunci încearcă să stai liniștită.
- Ce s-a întâmplat? găsesc greu cuvintele cu care să mă exprim. Unde mă aflu?
- Ești la spital. Ai avut un accident.
Văd un domn cum intră pe ușă și se apropie de mine. Închid ochii instantaneu iar aparatele încep sa piuie îngrozitor de tare. Inima îmi bate cu putere și un tremur puternic îmi zguduie corpul. Întind mâinile în fața cu intenția de a mă apăra și strig cât pot de tare să nu se apropie de mine. Nu vreu să mă atingă. Nu vreau să-l văd. Nu vreau să-l știu lângă mine.
- Nu mă atinge! Lasă-mă în pace! De ce faci asta? țip în continuare și mă zbat pentru a scăpa de brațele lui.
- Ieșiți afară, o altă voce bărbătească se aude din ușă. Vă rog, domnule doctor. Haideți să mergem, continuă pe un ton ferm dar liniștitor pentru urechile mele.
Încetez să mă mai zbat atunci când simt brațele cum mă părăsesc, inima mea nu mai bate ca o nebună atunci când le aud pașii cum se îndepărtează, iar aparatele s-au oprit din piuitul strident.
- Rămâi cu ea Maria și încearcă să afli ce își amintește, spune șoptit vocea bărbatului care înțeleg că este doctorul meu.
- Vă explic imediat ce se întâmplă cu ea, spune cealaltă voce, apoi aud ușa cum se închide.
Nu știu cine este pentru că nu i-am recunoscut vocea dar probabil el știe cine sunt și știe și ce se întâmplă cu mine. Dar ce se întâmplă cu mine? Cine sunt eu? Cum am ajuns aici?
- Au plecat. Sunt doar eu aici. Poți să deschizi ochi acum. Ești în siguranță.
Deschid timid ochii și privesc în jurul meu. O cameră albă mă înconjoară și mai multe aparate se află lângă patul alb pe care stau întinsă. Câteva cabluri și furtune sunt prinse de mine iar asistenta încearcă să le descurce.
- Bună! Eu sunt Maria, asistenta de serviciu.
O privesc buimacă încercând să-mi amintesc care este numele meu. Privesc spre degetele mele în speranța că voi găsi ceva personal care să-mi amintească de mine. Nu găsesc nimic. Nu port inel și nici verighietă, deci nu sunt căsătorită și nici logodită. Asta e bine pentru că nu cred că aș suporta ideea ca cineva să sufere acum din cauza mea. Mă uit în jurul meu și încerc să găsesc alt indiciu care să mă lămurească cine sunt. Trandafirii albi aflați pe măsuța de lângă patul meu îmi atrag pe moment toată atenția. Sunt foarte frumoși și foarte albi. Nu ar trebui să fie aici. Un fior rece și inexplicabil îmi traversează șira spinării.
- Nu știu care este numele meu. Nu știu cine sunt.
- Nu trebuie să te îngrijoreze lucrul ăsta. Este ceva normal, cuvintele ei mă liniștesc într-un fel și renunț să mă mai gândesc la numele meu.
- De cât timp sunt aici?
- Acum trebuie să merg până la domnul doctor și când mă întorc îți răspund la toate întrebările, ok? Nu te ridica din pat și încearcă să nu te mai gândești la nimic. Mă întorc cât pot de repede.
CITEȘTI
Părăsit de propriul destin
Romance"Abia atunci când am plecat lăsându-l lângă mașină, am simțit că o bucățică din mine s-a rupt și a rămas cu el. A fost momentul în care am realizat că am pierdut pe cineva foarte important din viața mea." Destinul l-a purtat prin cele mai întunecat...
