Părăsit de propriul destin

Capitolul 20

- Bună dimineața Valeria!

Vocea Mariei răsună în cameră imediat ce ușa se deschide iar ea își face apariția cu aceeași bună dispoziție care nu o părăsește niciodată. Nu știu ce mănâncă fata asta de este așa veselă și plină de viață. Cred că îmi face mie în ciudă pentru că știe cât de supărată și nervoasă sunt. Vizitele Annei din ultimele zile nu m-au ajutat să-mi amintesc nimic iar terapeuta care îmi invadează spațiul personal aproape două ore pe zi a devenit enervantă. Nu am înțeles exact care este rolul ei în recuperarea mea și se tot laudă că mi-a tratat o traumă mai veche de care nu-mi amintesc. Nici măcar de ea nu-mi amintesc. Florile continuă să fie la fel de proaspete ca în prima zi deși sunt absolut sigură că nu mai sunt aceleași. Încă nu am aflat cine le aduce și când le înlocuiește. Nu am întrebat-o pe Maria despre ele și am continuat să mă prefac că nu le văd.

Este ora opt și în câteva minute apare Anne. Am aflat aseară de la Maria că astăzi îi vor scoate bandajele și aștept cu nerăbdare să o văd. Durerea mea de cap este din ce în ce mai intensă dar nu am spus nimic pentru că vreau să scap mai repede de aici. Sper ca în curând să pot merge acasă. Dar oare am o casă?

O privesc pe Maria cum se învârte în jurul meu, ba mai aranjează o cută imaginară a cearceafului, ba privește foaia cu temperatura, ba mă întreabă dacă mă doare ceva. Are fața aceea de copil nerăbdător care abia așteaptă să mănânce ciocolată.

- Ce-i cu tine? încerc să o descos știind deja că nu am nicio șansă.

- Ah! Nimic.

- Ești agitată și îmi provoci amețeli cu fâțâiala ta de colo până colo. Ce s-a întâmplat?

- Nu s-a întâmplat nimic.

- Maria! Am ajuns să te cunosc destul de bine ca să pot să-mi dau seama că ceva nu este în ordine. Îmi spui te rog ce se întâmplă înainte de a afla de la altcineva? ridic tonul fără să veau făcând aparatele să producă un zgomot diferit de cel obișnuit.

- Nu te enerva. Liniștește-te, încearcă să mă calmeze privind speriată monitorul aparatului care producea zgomotul.

- Oprește-l sau îl scot eu din priză. Nu suport să-l aud. Nu vreau să-l mai aud.

Durerea mea de cap se amplifică la fiecare zgomot și îmi este din ce în ce mai greu să mă prefac. Aș putea să o rog să-mi facă un calmant dar nu vreau să știe că am dureri. Alte investigații, alt tratament, alți doctori iar eu vreau acasă. Închid ochii pentru a evita să mai privesc albul din jurul meu care a început să mă deprime.

- Oprește-l acum! Țip cât pot de tare pentru a acoperii țiuitul asurzitor pe care încercam să-l estompez acoperindu-mi urechile cu mainile. Oprește-l odată.

Zgomotul a încetat brusc lăsând încăperea într-o liniște deplină. Doar respirația Mariei se mai aude undeva lângă patul meu. Respirația ei și bătăile inimii mele pe care le aud în urechi ca pe un ecou. Îmi eliberez urechile și deschid ochii. Este liniște. Durerea de cap începe să dispară încet dar sigur.

- Dumnezeule ce bine este! Atâta liniște...

Ochii mei văd chipul plin de uimire al Mariei care privește dincolo de monitor, undeva spre peretele din dreapta mea. Fără să stea prea mult pe gânduri, ochii mei zboară în aceeași direcție iar chipul meu primește aceeași mască de uimire pe care o avea și Maria.

În fața noastră se află un bărbat care ține în mână un cablu, probabil cel de la aparatul zgomotos pe care tocmai îl scosese din priză. Nu stă foarte departe de noi și pot să-i văd ochii incredibil de negri cu care mă privește  insistent. Agață cablul de colțul aparatului și pornește tăcut spre ușă. Înainte de a ieși îmi aruncă o ultimă privire însoțită de un zâmbet timid în colțul gurii. Îl urmăresc cu privirea fiind incapabilă să spun ceva. Chiar și atunci când zgomotul ușii închise sparge liniștea din încăpere eu continui să privesc pierdută. Cine este acest domn? Și de ce nu simt aceeași temă pe care o simt atunci când văd alți bărbați? De ce a plecat fără să spună nimic? Și de ce Maria se uită atât de ciudat la mine?