Părăsit de propriul destin

Capitolul 26

- Christian!

Vocea lui Tudor se face auzită printre gândurile mele. Îl privesc nedumerit așteptând să repete ce a spus mai devreme pentru că nu am înțeles fiind prea adâncit în căutarea răspunsurilor pe care mintea mea nu era capabilă să le găsească.

- Scuze dar nu am auzit ce ai spus, îi zic sincer atunci când văd că tace.

- Spuneam să te ridici și să încerci să faci ceva. Nu putem sta aici și să așteptăm să se întâmple o minune.

Ridic din umeri privind spre fereastra neagră. Când s-a făcut noapte? Sar din scaun de parcă brusc a început să ardă și încep să măsor camera în lung și-n lat în căutarea unei soluții. Trebuie să înțeleg ce a determinat-o pe Valeria să plece din cameră. A avut un motiv suficient de puternic încât să uite de teama ei.

- Anne! mă trezesc spunând cu voce tare. A aflat de Anne?

- Imposibil. Maria nu i-a spus nimic, replica lui Tudor îmi oprește pașii care se îndreptau spre ușă.

- Putea să afle de la altcineva. Eu am stat cu ea toată dimineața ca să uite de Anne iar somniferul trebuia să o țină în pat până seara când reveneam. Nu ar fi avut curajul să iasă din cameră singură, nu pricepi! A aflat de Anne și s-a dus să o vadă.

- Păi să mergem atunci. Mai știi cum se ajunge acolo, nu?

Fără să mai stau pe gânduri deschid ușa salonului și pornesc spre secția de reanimare cu Tudor în urma mea. Stabilim împreună că este mai bine să folosim scările pentru a evita întâlnirea cu personalul spitalului. Măcar scările sunt pusti indiferent dacă este zi sau noapte.

Coborâm în liniște treptele până la etajul doi și bat de trei ori cu cheia în clanță. Este semnul pe care îl aveam cu asistentele atunci când veneam la Valeria. În câteva clipe ușa se deschide iar chipul asistentei apare în fața mea.

- Bună, îi spun cu o voce șoptită. Verifici te rog dacă Valeria este la Anne? o întreb direct și fără să spună ceva, dispare în spatele ușii lăsându-mă ușor îngrijorat.

Singurul lucru pe care pot să-l fac acum este să aștept. Nu știu dacă a înțeles ce vreau de la ea, nu știu dacă știe despre cine vorbesc și nici nu știu dacă mai apare pe ușa asta nenorocită. Fix când m-am hotărât să pornesc pe scări în sus pentru a merge la șeful pazei, ușa se deschide cu un scârțâit scurt iar tipa de mai devreme se apropie de mine.

- A fost aici aproape toată ziua... dar a plecat.

- Când a plecat?

- Eu am venit la opt și nu am găsit-o aici. Puteți afla mai multe amănunte mâine de la colega mea. Vă rog să mă scuzați dar acum trebuie să plec.

- Ok. Mulțumesc.

Nu mai stau pe gânduri și pornesc înapoi pe scări. Îmi imaginez că în urmă cu doar câteva ore, Valeria a urcat și ea pe aceste scări. Dar unde s-a dus? De ce nu a juns în salon?

- Crezi că s-a rătăcit? Sau ...

- Spuneau că au căutat-o peste tot dar noi când am venit ea era la Anne, gândesc cu voce tare încercând să pun cap la cap informațiile. Dacă au alertat tot personalul probabil cineva anunța dacă o vedea. Este ciudat totuși că nu a apărut până acum.

Liniștea simțită în zona scărilor este întreruptă brusc atunci când deschid ușa și pășesc pe holul care duce la salon. Aici mișunau de colo-colo asistente și infirmiere. Un gardian al spitalului se afla la lift iar doi tipi din echipa lui Nikolas stăteau în dreptul camerei unde trebuia să fie Valeria. Îmi vine în minte chipul ei speriat atunci când paznicul s-a apropiat de ea și mă opresc instantaneu alergând înapoi spre scări. Tudor, care a evitat în ultima secundă impactul pe care mișcarea mea neașteptată era pe cale să-l producă, a pornit și el în urma mea. Ajuns pe scări încep să o strig disperat pe Valeria privind în sus la treptele care păreau că duc spre nicăieri.