Părăsit de propriul destin

Capitolul 15

Aștept cu nerăbdare un răspuns la mesajul trimis Annei azi dimineață. Nu puteam să o sun la ora aceea și i-am trimis un SMS scurt în care o anunțam că am ajuns acasă și că vreau să vorbim.

Trebuia să plec înainte de a mă trimite el la plimbare așa cum face de obicei cu domnișoarele care îl vizitează noaptea. Chiar dacă nu-mi place să recunosc, acum fac parte și eu din clubul lor. Clubul Obiectelor de o Noapte. Trist dar incredibil de adevărat. Poate totuși mai am o șansă cu Valeria. Ea nu face parte din acest club iar curajul pe care îl are acum o va ajuta să se apropie mai mult de el.

Soneria telefonului mă face să tresar și îmi alungă pentru o clipă gândul de la el.

- Bună Anne.

- Ce matinală ești astăzi, Val?

- Am dat de belea. Trebuie să ne vedem urgent. Te rog...

- Ce dracu ai făcut? Să nu spui că l-ai înfuriat pe domnul Întunecat.

- Nu. De fapt nu cred. Îți povestesc când apari, îi spun grăbită deși nu am de gând să intru prea mult în detalii.

- Poți să începi pentru că am ajuns deja. Sper că nu ai băut toată cafeaua. Încă mai dorm pe mine.

Închid telefonul și alerg să deschid ușa. Nu vreau să o trezească pe Mary cu zgomotul infernal pe care îl produce soneria atunci când este activată.

- Încet să nu trezești toată casa! îi șoptesc Annei în timp ce închid ușa în urma ei.

- Acum ți-ai dat seama că este devreme?

- Taci și nu te mai plânge. Din cauza ta am ajuns aici. Tu și ideile tale geniale.

- De data asta ce am mai făcut?

Mă privește cu o față mirată și somnoroasă. O apuc de mână și o trag spre masă așezându-ne pe scaune una în fața celeilalte. Îi împing cana cu cafea și o îndemn să bea din ea. Cafeaua amară o calmează și o face să se simtă trează. Atunci când este calmă nu pune prea multe întrebări și pot să scap de interogatoriu spunandu-i doar ce consider eu că trebuie să știe.

- Ne-am întâlnit aseară. Mă rog... A fost un mic accident... M-am lovit de el la bar, când m-am ridicat de pe scaun ca să merg la masă. Nu i-am spus că sunt Valeria și nici nu am vorbit prea mult ca să nu mă dau de gol. Am plecat fără să-i spun. Ce naiba fac acum?

- Hei! Mai rar că nu pricep nimic. Mintea mea încă doarme la ora asta. Deci te-a văzut.

- Da. M-a văzut. Nici nu avea cum să nu mă vadă pentru că îi blocam drumul. Adică stăteam fix în brațele lui.

- Pe bune!? Ce dracu faceai acolo?

- Îi pipăiam mușchi ce naiba să fac. Mă minunam cât de tare e pieptul lui. Mă enervezi când nu funcționezi normal. M-am împiedicat ca o toantă și m-am lovit de el, încerc să o lămuresc renunțând să mai dau și alte explicații.

- Așa. Apoi ai plecat.

- Nu. Am mers împreună la el. Dar asta nu mai contează. Important este ce fac eu acum? Sunt pierdută. Cred că o place pe noua Valeria.

- Păi tot tu ești.

- Dar el nu știe asta. Și dacă află îl voi pierde definitiv. Nu trebuia să mă prefac. Nu trebuia să te ascult pe tine.

- Nu înteleg de ce ești așa de speriată. Sau mai este ceva ce nu vrei să-mi spui?

Ochii ei sticloși mă cercetează amănunțit și o simt scormonind parcă în mintea mea dornică să afle tot ce s-a întâmplat. Probabil nu îi este greu să ghicească ce am făcut eu toată noaptea, dar preferă să audă de la mine lucrurile astea.