INSPIR FUM

PROLOG

CÂND TOTUL SE TRANSFORMĂ ÎN SCRUM

SAM

Ai avut vreodată parte de un moment în viață în care ai știut că destinul tău s-a schimbat complet? Că o cotitură anume te-a dus într-o cu totul altă direcție?

Poate nu ai știut exact în acel moment ce avea să urmeze după colț, însă după ce ai ajuns la destinație, ai realizat că viața ta putea fi cu totul alta dacă ceva în drumul tău nu s-ar fi schimbat.

Ai știut exact care a fost acel moment. Poate că l-ai blestemat de multe ori în capul tău, poate că l-ai regretat mult timp. Cu toate acestea, după ce timpul a trecut, acel moment nu a mai contat. Ai ajuns să-ți îmbrățișezi prezentul exact așa cum era, cu bune și rele și, chiar dacă te-ai putea întoarce în timp, nu ai mai schimba nimic.

Eu am avut parte de o astfel de întâmplare și știu că nu aș face nimic diferit.

Am încercat de multe ori să-mi imaginez cum ar fi fost viața mea dacă acea noapte nu ar fi avut loc niciodată, însă nu am reușit să creez un scenariu realist.

Mintea mă ducea mereu în situații pe care le trăisem deja, în care oamenii normali, cu vieți banale, nu ajung niciodată. Pur și simplu, nu-mi puteam închipui cum aș duce o viața normală.

Cum ar fi fost să merg la facultate, la petreceri, la fel ca toți tinerii de vârsta mea. Să beau până nu mai știu de mine, să dansez cât mai țin picioarele și să râd până la lacrimi.

Să-mi întâlnesc iubirea vieții și să îmi pierd nopțile din cauza fluturilor din stomac. Să mă ducă la întâlniri și să-l prezint părinților. Să am job-ul mult visat, să mă căsătoresc și să am copii.

Cu toate că am bifat unele lucruri de pe această listă, nu au fost deloc așa cum credeam că vor fi.

După un timp, am renunțat la a visa la o viață ce era de mult apusă, pentru că am ajuns la o concluzie.

Destinul fiecăruia dintre noi este deja scris și să credem că putem face ceva pentru a-l opri este doar o iluzie. Soarta mea a fost stabilită de când s-au cunoscut părinții mei, iar eu am fost condamnată încă din ziua în care m-am născut.

Am încetat să-mi mai creez iluzii. Aceasta este realitatea.

Iar în realitate, viața este un haos.

Luna iunie

TORONTO, CANADA

Muzica răsuna puternic din boxe, iar ritmul său mă determina să bat cu degetele pe volan. Fredonam versurile, cu ochii fixați la drum, în timp ce înaintam cu viteză pe șoseaua pustie.

Vocea unei anumite persoane mă mustra că mergeam puțin mai repede decât viteza legală și tot acea voce urma să mă mustreze că ajungeam atât de târziu acasă, în timpul săptămânii.

Cu toate acestea, nu mă simțeam deloc neliniștită și acest lucru se datora faptului că mama nu era deloc o persoană dură, care să inducă teamă. Știam prea bine că va încerca să fie un părinte responsabil care-mi va aminti că nu este o oră adecvată pentru a ajunge acasă, mai ales că a doua zi aveam cursuri, dar care va sfârși prin a mă întreba dacă mi-e foame și dacă vreau să ne uităm la un film.

Nu mi-am putut abține pufnitul amuzat în momentul în care muzica din mașină s-a oprit și telefonul a început să sune. Numele mamei a apărut mare și mustrător pe ecran. Exact persoana la care mă gândeam. Am răspuns, dându-mi ochii peste cap.