INSPIR FUM

19. În tabăra câștigătoare

Cred că toată lumea cunoaște acel sunet de tobe bătute, într-un ritm înfiorător, din timpul unei execuții. Acel sunet îmi bubuia în urechi. Capul meu era toba.

Tâmplele îmi pulsau dureros, amenințând că vor exploda în curând. Durerea cruntă îmi traversa fruntea și sinusurile. Nările mă ardeau cu fiecare inspirație, iar plămânii mi-i simțeam uscați, precum un burete putred.

Mi-am ridicat capul și îl simțeam greu, de parcă era plin cu plumb. În acel moment, durerea mi s-a mutat în ceafă și am gemut slab.

Eram gata să-mi duc mâna la frunte, dar mi s-a blocat la jumătatea drumului și un sunet metalic mi-a atras atenția. Abia atunci mi-am deschis ochii.

Am fost nevoită să clipesc de câteva ori până când ceața din privire mi s-a risipit, iar lucrurile din fața mea au prins contur.

Eram într-o încăpere mică, luminată de un neon alb și slab, dar care mi-a ars ochii instantaneu. Durerea din tâmple a pulsat mai tare și am încercat iar să-mi duc mână acolo.

Tot nu am reușit. Îmi simțeam încheietura sugrumată, iar sunetul metalic s-a auzit din nou.

Mâna îmi era încătușată de masa din fața mea. Cu cealaltă mână am prins lanțul cătușelor și am încercat să trag, însă mă simțeam sleită de puteri. Am oftat lung și mi-am masat fruntea cu mâna liberă.

Ce se poate întâmpla într-un drum de nici zece minute?

Mi-a trebuit mie să întreb. Aparent, în New York, multe.

Mi-am prins nasul între degete, încercând să diminuez arsura. Îmi simțeam nările iritate, de parcă toată noaptea am prizat cocaină. Aș fi avut al dracului de multă energie dacă ar fi fost așa.

Nici aerul închis din încăpere nu mă ajuta foarte mult. Era foarte cald aici, de-a dreptul sufocant. Un radiator bâzâia subtil într-un colț al camerei și nu existau ferestre sau guri de aerisire. Minunat.

Părul ud mi se lipea de ceafă și de frunte și pielea mă mânca din cauza stratului de transpirație ce o acoperea. Aș fi putut să-mi dau jos hanoracul, ce încă era pe mine, din fericire. Dar rochia pe care o purtam era mult prea decoltată pentru situația în care mă aflam în acel moment și nu voiam să risc nimic, neștiind ce urma să se întâmple.

Pereții încăperii erau goi, vechi și crăpați, iar mucegaiul negru stătea ticsit în fiecare colț. Neonul pâlpâia din când în când, dar nu se stingea complet niciodată. Cu excepția mesei, de care eram legată, a caloriferului și a două scaune, camera era complet goală. O singură ușă de lemn se afla pe peretele din stânga mea și, în locul în care obișnuia să aibă geam, stătea acum o bucată de plastic gălbuie, care mă izola complet de orice ar fi fost în spatele ei.

Ceva din detaliile acestui loc îmi semnala că nu mă aflam într-o casă. Eram, probabil, într-o clădire abandonată. Speram, totuși, că încă în New York sau, cel puțin, în America.

Am înghițit în sec la acel gând. Nu știam cât timp am fost inconștientă, dacă au trecut ore sau zile de când am fost aruncată în acea dubă. La naiba, nu știam nici măcar dacă afară era noapte sau zi.

Aș fi putut fi oriunde, ar fi putut trece oricât.

Nu știam cât timp am stat acolo de când m-am trezit, dar în tot acel timp, am încercat să caut o cale de scăpare, să născocesc un plan. Nu am putut concepe nimic bun. Eu eram una singură, ei cel puțin doi. Eu eram o fată, pe jumătate mahmură, pe jumătate drogată, iar ei au dovedit deja că nu le puteam face față.