INSPIR FUM

1. Lacrimi uscate pe obraji

Ploaia cădea în valuri pe parbrizul mașinii, în ritm cu lacrimile ce se scurgeau pe obrajii mei, iar sunetul apei ce se lovea de asfalt era acoperit de suspinele mele. Mi-am lăsat capul să cadă pe tetiera scaunului și mi-am trecut mâneca bluzei peste fața udă, plină de lacrimi.

Un suspin zgomotos mi-a scăpat printre buze și mi-am așezat mâna pe piept, simțind cum rămâneam fără aer. Buzele mi s-au strâns puternic, încercând să mă abțin din a suspina din nou, însă durerea era prea cruntă. Mă sfâșia în interior, de parcă cineva îmi strângea, fără pic de milă, inima în pumn.

Un alt suspin mi-a scăpat printre buze și am lovit cu pumnul volanul, furioasă. M-am săturat să plâng. Eram de-a dreptul extenuată, sleită de puteri. Ochii mă dureau îngrozitor; îi simțeam uscați și fierbinți și, cu toate acestea, lacrimile continuau să apară din nou și din nou. Buzele îmi erau uscate și pline de răni, din cauza mușcăturilor, care mă usturau de fiecare dată când o lacrimă sărată se lipea de ele. Abdomenul mă durea cel mai rău, de parcă făcusem sute de exerciții la sală. Abia mă mai puteam mișca omenește.

Am încercat să inspir adânc, însă nu am putut. Nu am mai putut lua o gură sănătoasă de aer de câteva zile, de când ea nu mai era. Asta pentru că nu mă puteam opri din plâns. Singurele momente în care nu plângeam erau cele în care adormeam epuizată, dar care nu durau mult. De fiecare dată când reușeam să adorm, amintirile acelei nopți mă determinau să mă trezesc, țipând după mama.

Am șters cu mâneca geamul aburit și am privit peste drum la terenul, acum gol, pe care obișnuiam să-l numesc acasă. Pata neagră ce acoperea pământul, împreună cu cele câteva grinzi ce s-au menținut drepte, încă nu lăsau pe nimeni să uite ce s-a întâmplat acolo în urmă cu câteva zile.

Palma mi s-a lipit de geam și mintea încerca să contureze casa ce era odată acolo. Ochii mi s-au închis și mi-am putut vedea din nou căminul și pe mama pe treptele din față, citind una din cărțile ei preferate.

Soarele îi mângâie obrajii și ceașca de lângă ea e plină de ciocolată caldă cu bezele, cu toate că afară sunt aproape treizeci de grade. Zâmbetul îi este întins pe față din cauza poveștii pe care o citește, dar se lărgește odată ce o mașină intră pe aleea din fața garajului. Lasă cartea jos, cu atenție, și se ridică pentru a mă întâmpina. Eu cobor din mașină și brațele ei se așază în jurul meu, strângându-mă cu putere, de parcă nu mă mai văzuse de o veșnicie.

Colțul buzelor mi s-a ridicat într-un zâmbet slab și mi-am deschis ochii. Tonul gri, lipsit de emoție, și peisajul posomorât ce se afla în fața mea mi-a lăsat un gust amar pe limbă.

—La dracu! am mormăit răgușită, întorcându-mi privirea de la fereastră.

Aș da orice ca să pot rămâne în acel colț al minții mele, unde mama e încă în viață, unde e soare, cald și oriunde m-aș uita aș vedea-o pe ea, zâmbind înspre mine.

Mi-am strâns genunchii la piept și mi-am așezat fruntea pe ei. Un alt nod se forma în gâtul meu și am expirat zgomotos. Ochii îmi erau iar fierbinți și durerea din pieptul meu persista. Eram prea epuizată să mă mai împotrivesc, așa că am lăsat durerea să mă cuprindă din nou, iar lacrimile s-au întors pe obrajii mei.

Am pierdut noțiunea timpului, ca de fiecare dată când veneam aici, dar nu era ca și cum trebuia să ajung undeva. Așa că am stat și am plâns, încercând să scot totul din mine. Mă așteptam ca această durere să se consume cumva, prin lacrimi. Cu riscul de a nu mai simți nimic niciodată, îmi doream din suflet să elimin tot.

Un zgomot puternic m-a determinat să-mi ridic capul. Gâtul mă durea îngrozitor din cauza poziției în care am stat, probabil, câteva ore. Prin geamul ud, am văzut-o pe Tina, făcându-mi semn să deschid ușa.