Iniţierea

Prolog

Afară era întuneric. Noaptea părea că nu se mai sfârşeşte. Un sunet lung se auzea şi luminile au început să se stingă una câte una. Nu ştiam de ce mă simţeam atât de singură, dar un lucru ştiam sigur, nu sunt singură. Când a scos un sunet mi-am dat seama că era în spatele meu.

Înainte să apuc să fac ceva, ma cuprins strâns de mijloc.

Oh, aveam să mor..

Inima mi s-a ridicat în gât. Urma să am parte de o moarte oribilă şi înspăimântătoare. Trupul îmi era străbătut de un fior, înlocuind durerea şi făcându-mă mai uşoară, ca şi cum membrele mele nu mai erau acolo.

OH. Eram paralizată.

Am încercat să caut cu repeziciune prin jur şi am pus mâna cu hotărâre pe primul lucru solid pe care l-am simţit, rugându-mă în sinea mea să îl doară măcar puţin.

M-a scăpat.

Ei bine, dacă puteam să fac asta, înseamnă că probabil nu eram paralizată. Am început să alerg unde vedeam cu ochii. Simţeam cum picioarele încep să mă doară îngrozitor dat fiind faptul că nu eram o fană înrăită a sporturilor, iar inima îmi bătea în piept înnebunită. Nu ştiam cât mai puteam să continui aşa.

Auzeam paşii atacatorului meu care încerca să mă prindă din nou. Tot ce simţeam în momentul acela era teamă. La naiba! Ar fi trebuit să îmi ascult tatăl când mi-a interzis să nu merg la acea petrecere.

După ce am avut de ocolit o mulţime de copaci şi era să mă împiedic de vreo câteva ori în rădăcinile lor, am observat că în faţa mea, la câţiva metri era o casă destul de mare. Becurile erau stinse, perdelele trase şi nici o maşină prin împrejurimi.

Bun, asta înseamnă că nimeni nu mai era acasă. M-am îndreptat spre uşă şi am încercat cu disperare să o deschid. Atacatorul nu se mai vedea pe nicăieri, dar asta nu înseamă că nu mai era. Am dat un şut cât de tare putusem uşii şi ea, spre uşurarea mea, s-a deschis.

Odată ajunsă în casă am început să baricadez toate intrările posibile prin care putea să intre cineva. Casa era destul de spaţioasă, am verificat toate camere şi nu era nici o urmă de fiinţă vie prin ea.

Într-una dintre camere era un pat mare, cât pentru trei persoane, singura dorinţă în momentul de faţă era să aţipesc puţin, deși mi se părea cea mai prosteasca idee pe care aş putea să o am, îmi simt pleoapele de parcă ar cântări vreo cinci kilograme, şi dupa câteva încercări de a le ţine ridicate m-am dat bătută.

Am verificat încă odata geamurile şi uşile pentru a fi mai mult decât sigură că nu am lăsat din întâmplare vreuna deschisă. Dupa mica mea cercetare m-am întors la patul care mă aştepta cu braţele deschise şi m-am trântit în el adormind mai repede decât credeam ca pot, lăsând toate grijile pe ziua de mâine.

Am început să visez.