Schițe din Valea Plângerii

Nu-mi atinge sufletul cu mâinile murdare

Am iubit mulți oameni și mi-am deschis larg ușile sufletului ca să îi invit înăuntru. I-am așteptat în prag și i-am îndemnat cu bunăvoință să îmi pășească în suflet. Unii dintre ei au ezitat sau m-au refuzat politicos, pe când alții au pășit fără ezitare cu tălpile bocancilor pline de noroi. Mi-au murdărit sufletul și au ieșit pe ușă. Pe mulți m-am obosit să ii întreb unde pleacă, cât de mult vor sta și când se vor întoarce...deși știam prea bine răspunsul. Aceia nu s-au mai întors niciodată.
Te-ai gândit vreodată de cât de mult curaj e nevoie să îți deschizi ușile sufletului și să lași pe cineva să pătrundă? Eu mă cutremur de fiecare dată...
Eu am fost poate prea curajoasă. Am primit oameni în sufletul meu, va chiar le-am oferit loc de cinste și, în final, tot eu am fost înjunghiată.
Mi-a trebuit mult timp să înțeleg că există durere mai mare ca singurătatea. Unii cred ca sunt rece și că nu știu sa iert. Incorect. Oamenii care te iubesc cu adevărat nu sunt cei care se întorc la tine, ci sunt aceia care nu pleacă niciodată. Cei care mi-au atins sufletul cu mâinile murdare de alte iubiri, de răutate, de gelozie sunt cei care nu îl vor mai atinge niciodată. Și nu pentru că poate nu ar vrea să se întoarcă, ci pentru că eu nu le voi mai da ocazia să o facă.