Femeia Sălbatică

2. Parca prind curaj

2. Parcă prind curaj

Liana era tot ce nu putea suporta mama mea. Știa de toate - cum se sărută adulții, câte planete există, cum se amestecă nuanțele ca să obții tot felul de culori inedite, cum se fac copiii. La mine în familie, ultimul proces de care nu prea se vorbește, se realizează prin înghițirea de pastile - dacă vrei băiat iei o pastilă cu litera B iar dacă vrei să ai o fetiță iei o pastilă cu litera F. Simplu, nu? Probabil de atunci am o spaimă de ce pastile înghit. Dacă, din greșeală, fac un copil? Ochii mamei mele s-au mărit vizibil când am îndrăznit să îi contracarez teoria.
Mama, dar să știi că mi-a arătat Liana în cartea ei, o tanti care ținea bebele în burtică. Și la început erau două celule. Cum au ajuns ele acolo? Nu erau pastile deloc...
De atunci Liana a fost pe lista neagră a mamei.
Uite, dacă amesteci toate culorile din cuvântul ROGVAIV, iese alb, un fascicul alb de lumină, ca razele de soare.
Priveam obiecte de sticlă în lumina soarelui, bucăți verzi din sticle de bere, cioburi de orice fel, le pictam și urmăream fascicul cu fascicul fiecare rază de lumină care se prelingea pe pielea mâinilor noastre. Ne tăvăleam în praf sau noroi....cu noroiul e o poveste întreagă. La gârlă era paradisul nostru. Vara, când era tare cald de se ridica praful în aer și aproape puteai să îl atingi, firicelul de apă era rece de simțeam cum îmi intră săgeți de gheață în pori. Acolo ne jucam ore în șir până m-am înbolnăvit. Usturimi, mers la baie des, nu am mai putut să mă ajung în Măgură, a trebuit să rămân acasă sub aspra supraveghere a mamei.
Numai prostii faci cu Liana asta! Gata, nu mai ai voie să te joci cu ea....
Mi-au frânt inima aceste cuvinte, am simțit la auzul lor cum îmi curg lacrimile pe obraji și am strâns ursulețul în brațe foarte tare, în timp ce se închidea lumina și ușa. M-am simțit tare singură, m-am dat jos din pat, am aprins o lanternă furată de la tata și am început să scriu primul meu jurnal.
Dragă jurnalule,
α¢™ £√µ≤≠√¢®£ ËÍ€∑√¢........................
Poți să scrii tu ce crezi că am notat eu aici.
Peste ceva timp, l-am observat prima dată. Juca badminton cu alte fete în fața blocului. Eu stăteam, ca de obicei, la biroul meu de lemn masiv care mirosea a lac. Îmi răsuceam creionul în dinți și priveam aiurea la terenul de joacă unde alergau foarte mulți copii. Costi era vecinul meu de bloc, purta un tricou alb, blugi și o pereche de adidași comozi. Râdea cu toată puterea, într-un mod arogant, lovind cu sete în bietul fluturaș verde, al cărui moț alb se zbătea în înaltul cerului, aproape de etajul meu. Fata cu care juca, blondă, subțire, râdea fermecată de întunecimea lui și abia dacă nimerea vreodată.
Dacă eram eu în locul ei, praf te făceam măi prietene...
Și atunci mi s-a înfiripat un gând. Mamei îi plăcea de fata vecinei de la parter, Cristina, care era colegă de clasă cu mine. O fată tristă, înceată, tocilară, cu strungăreață și cu o față de femeie bătrână. Îmi părea rău pentru ea, uneori o vizitam. Aveam bilet de ieșit afară dacă mergeam cu ea.
Așa au început campionatele de badminton în fața blocului, la care ni s-au alăturat încă vreo patru băieți. Fetele nu erau oricum așa interesante. Am jucat la început cât de mult puteam, numai cu băieți și nu cu Costi. Atunci mi-am descoperit zâmbetul malițios, languros, tachinător, garderoba de blugi strâmți, fuste tăiate, bluze strânse deasupra buricului. Atunci am furat primul ruj din sertarul cu minunății al mamei.
Sertarul acesta era secret, nu aveam voie în camera părinților mei. Dar tocmai de aceea, de câte ori erau la servici și eu acasă, în vacanțe, cotrobăiam fiecare milimetru. Dulapul cu cămăși de noapte din satin și dantelă, sticluțele prelungi, în formă de lacrimă, scunde și borcănate, mirosurile dulci, proaspete sau amărui, fardurile de toate felurile, piepteni de diverse mărimi, trusa de manichiură, sticlele de deodorant erau o simfonie de mirosuri și culori care mă fermecau. Deși le așezam exact în aceeași poziție, mama mă striga când venea acasă.
Hoțomanule mic, iar mi-ai dat iama prin sticlele de parfum!
Și râdeam...și râdeam...fiind unul din cele mai adorate momente, mirosindu-i mamei buclele parfumate, cocoțată în vârful patului ei, iar ea stând în fața oglinzii, dând jos, una câte una, podoabele cu care plecase. Cel mai tare mă fermeca chihlimbarul în formă de inimă care sclipea în lumina gălbuie asemeni unei faclii. O puneam în secret la gât și dacă îmi ascultam suflul, o căldură începea să crească gradual, îmi cuprindea stomacul, plămânii și în final inima. Până și acel obiect licoriu avea un vag miros dulce-amărui care era peste tot în casă. Se spune despre oameni că imprimă energia casei unde locuiesc. Categoric asta se întâmpla la noi.
În anul 2005, eram căsătorită de patru ani și ne mutasem în Brașov. Poate în romanele ieftine de dragoste, personajele ar putea spune că au trăit cei mai frumoși ani din viață. Dragostea vieții lor în sfârșit împlinită. Nu vreau sa îți răpesc plăcerea de a descoperi ce se întâmplă după ce găsești marea dragoste și te căsătorești. Foarte enervante poveștile pe care le citim copiilor noștri.
Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți...
Mami, cum poți să fii fericit la bătrânețe, când bunicii se ceartă într-una...și majoriatea colegilor mei au părinții divorțați?
Dificil să răspunzi la asemenea întrebare a copilului tău, cu ochii mari, din care curgeau raze azurii umbrite de sensuri periculoase. Dacă stai să te gândești, în urmă cu sute de ani, oamenii trăiau o viață scurtă, ca o lumânare care arde repede. O căsnicie dura douăzeci de ani cel mult, chiar dacă oamenii se căsătoreau de tineri. Care era secretul unei căsnicii reușite? Dacă mă întrebi pe mine, cele două apartamente, sau camere pentru fiecare din soți, cele două vieți cu interese comune dar și separate. Aceasta e rețeta succesului...Libertate de mișcare și gândire în interiorul căsniciei. Dacă te căsătorești, nu înseamnă că aparții cuiva. Îmi aduc aminte de una din cele mai bune replici dintr-un film de dragoste:
Sunt într-o relație cu mine de douăzeci de ani...cu tine de cinci.....te iubesc, dar mă iubesc pe mine mai mult....nu trebuie sa renunț la relația cu tine ca să fiu fericită, dar mai ales e important să dezvolt relația cu mine însămi ca să am o șansă la armonie.
Ei, am adăugat eu mai multe cuvinte, replica nu era chiar așa, sper doar că am îmbunătățit-o. Mama cred că ar fi îngrozită dacă ar citi-o.
Fata mea, numai gărgăuni ai în cap....Dacă te căsătorești, așa rămâi pentru tot restul vieții...
Când auzeam cuvintele acestea mă apuca o spaimă de închisoare. Se pare că "închisoare" e un cuvânt des folosit în ultima vreme. Dar mai tare mă îngrozea ideea de a trăi o viață fără iubire, fără conexiune emoțională, un deșert în care nu s-ar fi întâmplat nimic.
Și apoi cum să crezi ce spun poveștile? Cum să îi citești fetiței tale scrieri în care Cenușăreasa e obsedată de curățenie, Ariel e schizofrenică, Albă ca zăpada fuge în pădure și tăiește cu o armată de pitici, Ilenei Cosânzeana i se taie brațele și câte și mai câte, mai ales că toate așteaptă....ce așteaptă? Să vină prințul cel bogat și frumos pe un cal alb, sau ca în Pretty Woman, magnatul miliardar vine într-o limuzină albă cu un buchet de trandafiri roșii ca să o pețească pe prostituata îmbrăcată în rochie roșie de firmă cu inimă de aur...Ce inducere în eroare!
Mami eu n-am nevoie de nici un bărbat ca să aibă grijă de mine! Eu pot să am grijă de mine singură...
Asta mi-a spus-o la 8 ani. Deja ne făcea sandvișuri pentru amandouă, pentru tati nu făcea pentru că el mânca la servici. Aspira cât putea, ștergea praful. Cand nu i-a mai plăcut mancarea pe care o cumpăram ne-a informat.
Mă duc eu la magazin ca să cumpăr ce îmi place mie. Ok?
Ok. Ce era să spunem pentru că altfel nu mânca. Cât a fost mică, nu a mâncat mai nimic și a plâns încontinuu. Când am simțit că nu mai pot vorbi cu mine însămi și fugeam de soare, atunci am știut că nu mai vreau încă un copil. Mă pierdeam pe mine, cum aș fi putut avea grijă de cineva în stadiul acesta?
Tot în jurul acelei vârste a fugit de la școală. Era îmbrăcată într-un pardisiu gri strâns pe talie cu două catarame butonate din catifea neagră, iar partea de jos cloșată. O bască pe cap, cizme în picioare. Un ghiozdan imens în spate. La ora 12 primesc un telefon.
Bună ziua
Bună ziua
Aveți o fetiță pe nume Ana?
.....................................................DDDaaaaa?!
Am găsit-o în autobuz în drum spre Bartolomeu întrebând dacă acela era drumul spre bunicii ei, spre Zărnești. O aduc eu cu taxiul dacă sunteți la servici. Am timp.
Mulțumesc, sunteți tare drăguță.
Vă rog doar să nu o bateți.
Acest cuvânt are o conotație supărătoare în mintea mea și a soțului meu. El era bătut sistematic de tatăl lui pentru toate prostiile, dar mai ales pentru că era iubit de mama lui necondiționat și el nu. Iar eu am fost pedepsită aspu și uneori atinsă pentru lipsa mea de perfecțiune. O dată am fost bătută atât de strașnic, încât vânătăile de pe mâini și coapse stăteau să pulseze sângele afară. Era să dau foc casei...
Cuvântul bătaie nu exista în vocabular, deși Mihai, soțul meu, zice mereu.
Bătaia e ruptă din rai....dacă e dată la timpul ei și cu măsură.
El, cel mai blând om din lume.
A coborât din taxi. O femeie la douăzeci de ani, cu părul zulufiu castaniu, cu ochi albaștri, cu ghiozdanul în mână. Ana, cu ochii mari, acoperiți de pleoape, cap lăsat spre piept, mâinile împreunate și fâstâcite.
Mulțumesc din suflet.
N-am mai văzut-o pe doamna aceea de atunci, dar este mereu în gândurile și rugăciunile mele.
Urcăm scările încet, închid ușile liftului, nu scoatem un cuvânt, se aud două respirații sacade la unison. Deschid ușa cu scârțâit și iese în cale Larisa, pisica noastră, cafea cu lapte, ochi azurii ca ai Anei. Mieunatul ei nu întrerupe tăcerea, ne dezbrăcăm, punem totul la loc parcă cu mișcări încete ca să nu tulburăm spiritele.
Mami, aveți tot dreptul din lume să fiți supărați pe mine. Am facut-o lată. Să îmi dați cea mai mare pedeapsă.
Te rog să te duci la tine în cameră și să te gândești la ce ai făcut. Când vine tati, discutăm toți trei.
Clocoteam. O agățam de lustră cu trei noduri diferite. În schimb, m-am dus în dormitorul verde-smarald, cu tapet pictat în rămurele, și am urlat în pernă. Câteva minute. Cu ușile închise. L-am sunat pe Mihai ca să îi spun ce s-a întâmplat, a sărit de la birou, s-a panicat, l-am liniștit. Peste câteva ore a sosit acasă ca un zmeu care își aruncă buzduganul. L-am strâns în brațe. I-am șoptit ceva la ureche și am simțit cum răsuflă ușurat și se lasă moale în mâinile mele.
De data asta o batem. Tu o ții si eu dau. Sau invers?
Doi adulți ca niște copii. Intrăm în camera. Ana stă la birou și se uită în depărtare cu tristețe. E îmbrăcată în pijamalele ei roz pal din material pufos. Ca o căpșună bună de mâncat. Simt cum se risipesc norii treptat treptat.
Tati, mami, m-am gândit. Nu mai am voie o lună la televizor și nici în parc cu prietenii.
Poate în limbajul adulților, aceasta este o pedeapsă mică pentru fuga de la școală, dar să nu uităm, că o zi pentru un copil reprezintă o săptămână, așa că eu cred că a înțeles gravitatea situației.
De ce? De ce ai fugit de la școală?
Era întrebarea care ne ardea cel mai tare. Eram noi părinți denaturați, nu făceam ceva bine. Clar un strigăt de ajutor. Secundele de tăcere se zbăteau ca razele de lună în geam. Tic-tac, tic-tac, tiiiiiic-taaaaaac.
O știi pe doamna aceea de la afterschool? Tati spune că femeile cu buze subțiri sunt rele. Ea are buze subțiri. Și băieții au zis că n-am curaj nici cât o muscă și că nu sunt în stare de nimic.
E totul clar când asculți dincolo de cuvintele copiilor. Este un adevăr atât de evident încât uneori te întrebi, cum de tu ca adult, nu ai fost în stare să îl vezi. Dar știu de ce, inocența se pierde o dată cu acumularea de informații și cu obediența. Ne învățăm copiii să fie mici roboți cuminți, să stea dresați unde vrem noi. Târziu am înțeles asta, târziu am înțeles că îmi doresc să îmi cunosc copilul așa cum vrea el să fie, să sădesc semințe sperând că o să răsară, dar nu să le plantez cu forța. Adulții simt nevoia de control, iar eu - fiind un adult, sunt la fel. Ani de zile am dus-o pe Ana la balet, după care...
Mami, nu te-ai plictisit de asta? Hai să mergem la karate.
Apoi la tenis, călărie, tir, dansuri moderne, chitară etc. Cred că vine un moment în care să te dai bătut. Că toate acestea nu o reprezintă. Că la un moment dat își va găsi drumul când va dori. Că nu poți face nimic în privința asta.
Mihai se uită la mine intens, mă strânge în brațe și simt căldura cum îmi năvălește în inmă.
Ești minunată, știai?
Ochii mei se tulbură, îl strâng la rândul meu cu infinită recunoștință.
Mulțumesc, iubitul meu, fratele meu, prietenul meu cel mai bun și mult mai mult de atât.