Femeia Sălbatică

6. Intermezzo

Rochia asta nu îmi place. Schimb-o. Părul nu îți stă așa cum l-ai prins la primul concert. Notele ăstea trebuie cântate mai jos. Hai, că poți să o faci, ce naiba...nu e mare brânză. Mersul...mersul este definitoriu pentru un om. Dacă mergi cu umerii în jos, dai impresia de slăbiciune, dacă mergi cu spatele prea drept, ești snoabă.
Pe scurt, nimic din ce fac nu era bine. Simt cum mi se irită pielea. Săruturile lui Ștefan devin din ce în ce mai forțate, atingerile din ce în ce mai rare. Aparițiile noastre de mână, în public, inexistente, concertele noastre ocazionale. Garajul, din ce în ce mai rar vizitat.
Atunci îl revăd. În fața mea, stând rezemat ca și prima dată, lung cât coridorul, plete lungi. Geacă de piele, ochi negri, buze zâmbărețe. La mine la liceu. Stau nemișcată pentru o secundă, inimă în gât.
Ce naiba faci aici?
Abia reușesc să articulez cuvintele.
Ei, și eu care mă bucuram că ne revedem.
Îmi face șăgalnic cu ochiul și într-o clipă îmi aduc aminte de Bal, de senzațiile interzise, de lumina chioară din toaleta bărbaților. Se vede că și el. Obrajii îmi iau foc și pentru o clipă vreau să îmi acopăr fața. Rezist impulsului. Mă uit sfidătoare la el cu spatele arcuit.
Din păcate, plăcerea nu e reciprocă. Ai venit degeaba.
Da, dar plăcerea am simțit-o amândoi, atunci...și așa ceva nu se uită așa ușor. O fetișcană așa faină, nu se uită așa ușor.
Îl văd cum se apropie amenințător de aproape, mă dau un pas în spate, dar mă lovesc de perete. Nu am unde să fug. Coridoarele sunt pline de țipete, râsete, muzică, nimeni nu ne privește. Doar lumea mea, se oprește o secundă, atât cât să îl lase să mă sărute din nou. Încerc să mă smulg din capcană, dar mă cuprind două brațe vânjoase, calde, două buze ferme, implicate. Mă las din nou posedată de acest demon, care se joacă cu mine, care mă lasă apoi fără vlagă, agățată de umerii cei lați.
Vin sa te iau la sfârșitul programului.
Și a plecat. Fără un cuvânt, fără să știe exact la ce oră termin, orele se rostogolesc amețitor, fără număr, fără sens. Într-un târziu, îmi recapăt răsuflarea, încep să cred că totul e un vis. Îmi iau geanta să mă întorc la internat, unde locuiam pe perioada liceului.
Dau să ies din curtea școlii, când, în fața gardului, pe o motocicletă veche, dar bine întreținută, Lunganu’ își dă pletele pe spate și mă invită să mă așez în spatele lui. Simt privirile invidioase ale tuturor cum se preling ca niște picuri de lavă pe spatele. Aleg să nu îl bag în seamă și merg languros spre stația de autobuz. Sunt conștientă de fusta mai scurtă, de melodia șoldurilor, de privirea malițioasă.
Domișoară, domnișoară, nu mă faceți să aștept.
Murmură cuvintele pe o melodie cunoscută, cu tonalități jucăușe dar periculoase.
Sunt sigur că toți ar fi interesați să afle ce ați făcut la bal...
Am un impuls ucigaș, îmi vine să îl strâng de gât, dar mă abțin și mă îndrept zâmbind dulceag către el.
Și de ce ai venit, mă rog?
Să te conduc acasa..unde o fi ea...
Decid să mă sui în spatele lui. Oricum era o experiență pe care mi-o doream. Simt pielea rece a scaunului ca un fior în pulpe. Încep să tremur și mă prind cu brațele de mijlocul lui. Se încordează brusc, pornește cu putere motorul. Șocul mișcării mă face să respir sacadat și să mă aplec în spate. Mi-e un pic teamă.Dar zgomotul motocicletei, deși cu tonalitate joasă, mă încântă. Părul liber în vânt. Senzația de libertate. Căldura dintre corpurile noastre.
Unde te duc?
Nu am chef să aud urletele și poveștile nesărate ale colegelor mele de cameră. Prefer să trăiesc. Să fiu personaj principal.
Du-mă undeva în natură, să respir aer curat.
Nu zice nimic, pornește pe un drum necunoscut. Spre ieșirea din Brașov. Parchează lângă o pădure
de brazi. Se dă jos de pe motocicletă și îmi întinde mâna. Mă gândesc de două ori ce să fac. Aș putea oare să scap din mrejele lui. Să fug? Unde?
Mă dau jos și simt cum mă pișcă pielea, ca un semnal de alarmă. Vântul rece mi se încolăcește prin păr.
Faci bine...trăiește un pic ..vezi ce e de capul lui.. Ștefan deja e de domeniul trecutului....
Un timp ne plimbăm pe un drum pietruit, ferit de lume, protejat de copaci. Verde închis, verde deschis, păsări cu triluri variate, frunzele care se mișcă ca o tamburină și susură în felul lor specific. O primăvară neobișnuită, curajoasă pentru mine, noroc cu bocancii pe care îi am. Mă salvează de la bășici în talpă.
Vino...
Mă ia brusc de mână și începe să alerge. Palmele mele sunt aproape arse de căldura lui. Trunchiurile copacilor se mișcă rapid, unul după celalalt, până când ajungem la un luminiș ferit de lume.Respir sacadat, venele îmi pulsează frenetic. Își pune geaca de piele pe jos și mă invită să mă așez. Îmi umezesc buzele. Vreau să zbor din nou din locul acela și totuși picioarele mele de plumb spun altceva.
Nu îți fie frică. Vreau să îmi vorbești despre tine.
De unde ai știut unde să mă găsești?
Aflu că  e prieten cu Gică, sunt colegi de facultate. Cum m-a vazut, a simțit că vrea să mă cunoască. Întânirea noastră din toaleta bărbaților l-a convins că nu trebuie să mă lase să îi scap printre degete.
M-am așezat, el lângă mine, cu blugii pe iarbă, nu îi pasă, e absorbit de privirile mele, îmi pune întrebare după întrebare, îmi soarbe răspunsurile, îi place tot la mine, simt asta, vrea să afle cât mai multe.
Nu mi se pare cinstit. Spune-mi despre tine.
Îi place rock-ul, dar jazzul este un prieten bun. Îi plac mașinile și motocicletele și are un dar moștenit de la tatal lui ca să le repare. Visul lui, să își deschidă un atelier, să călătorească în jurul lumii cu motocicleta. Ultima lui relație s-a terminat acum un an. O chema Vica. Au locuit împreună câteva luni în garsoniera lui, în care stătea cu chirie. Foarte geloasă, posesivă. S-au certat pentru că se ducea undeva cu băieții și ea a aruncat cu o sticlă în el pentru că nu era de acord. Era artistă. Pictura de pe perete, a sticlei sparte și a urmelor lăsate de alcool probabil încă mai persista, la moartea lor, s-ar vinde cu un preț uriaș. Zâmbesc. Deși are peste douăzeci de ani, e tot un puști, care se încurcă cu oameni nepotriviți. Citește filosofie, literatură, participă la serate de scriere creatoare, joacă într-o piesă. Nu mă atinge de loc. Mă lasă să îi povestesc. Treptat, mă relaxez, am timp să îl privesc corpul prelung, bine făcut, să îi analizez trăsăturile feței cu ten bronzat, ochi negri, gene prelungi, nasul un pic acvilin, buze pline. Mâinile mă fascinează, prelungi, vânoase, cu pielea degetelor bătucită. Tricoul cu un simbol muzical rock sub care scrie.
What the fu** are  you looking at?
Vocea lui e liniștitoare. Asemeni motorului. Toarce în tonuri joase, mă relaxează. Îmi povestește de  “choper-ul” lui, motocicleta Yamaha, pe care a dat 4000 de mii de euro, de parcă ar fi o prelungire a lui, parte integrantă. Cum a muncit vară după vară la atelierul tatalui lui, cum cineva a făcut un accident și le-a vândut motocicleta afectată, cum au reparat-o ei doi și cum face parte dintr-o gașcă de motocicliști faini, puși pe distracție. Asta nu îmi miroase a bine. Mă închid un pic, dar spune o glumă, râdem, mă destind.
Cine ești tu să îi spui omului ăstuia că nu e în regulă? Artist, motociclist, cititor, muncitor, pare doza perfectă pentru care merită să îți asumi un risc. Dacă nu riști, nu câștigi.
Vocea din capul devine enervantă, dar are dreptate, ca întotdeauna. Ne mai plimbăm până se lasă înserarea și frunzele întunecate mă apasă într-un fel, am geaca lui pe umeri, e răcoare, vântul începe să sufle pe furiș. Mă lipește fără avertizment de un copac. Îi simt scoarța cum mă zgârie pe spate. Îi vad privirea apropiindu-se, țintuidu-mă cu intensitatea ei.
Vreau să te mai văd. Zi da...
Încerc să protestez, îmi mișc capul agitată, palmele îmi transpiră încercând să îl îndepărtez.
Zi da și te las...
Buzele lui îmi presară sărutări pe obraji, pe frunte, pe păr.
Zi da...
Raspunsul meu e involuntar și mă sperie. Îl sărut cu pasiune, din toți porii, fără regrete, mă trage spre el cu putere, mă strânge atât de tare încât îmi pierd răsuflarea.
Să înțeleg că raspunsul e...da...
Cu ultimele puteri, abia ținându-mă pe picioare, îmi îndrept spatele și murmur.
Mai vedem.
Dar dacă am visat la sărutul și îmbrățișarea perfectă, aș zice că nu sunt prea departe.
Îl simt că mă admiră pentru stăpânirea mea de sine, nu mai zice nimic, zâmbește amuzat, ne îndreptăm spre motocicletă, un puct negru în departare, muzica Yamahăi torcând pe acordurile AC/DC Thunderstruck.
Uite așa acordurile melodiei The Shadow of Your Smile s-au transformat în fantoma zâmbetului lui Ștefan, fiind lovită de fulgerul noului bărbat din viața mea. Părul, deși agitat de vântul care devenea din ce mai sălbatic, îmi pare că stă așa cum mi-am dorit întotdeauna.