Femeia Sălbatică

4. Occidentul ăsta, măi - ce Meka!

Pe la doisprezece ani, nașa mea cu rubedenii în America (pe vremea aceea erai cineva!) mi-a adus singurul cadoul pe care îl voi vedea vreodată de la ea, o pereche de adidași de firmă, o pereche de blugi strâmți, o vestă din piele de căprioară cu șnururi în față și în spate, de parcă eram cowboy și ceva neamaivăzut........un walkman cu căști și un casetofon imens pentru ai mei.
Acel casetofon a tronat pe măsuța din sufragerie mulți ani și dacă nu mă înșel este acolo și acum. Walkman-ul, în schimb, era numai al meu, o bijuterie mică, pe care o țineam în palme cu atâta drag, de frică să nu îmi scape să se spargă. Tatălui meu i s-a făcut milă de mine, a vorbit cu un amic de-al lui și  a venit într-o zi acasă cu patru casete: Elvis Presley, Phil Collins, Sandra și Roxette.
Televizorul în casă era pentru știri și sport, eventual pentru o telenovelă, un radio la care mai ascultam muzică și teatru radiofonic. Acordeonul tatei. Cam atât. Mai mergeam la finii părinților mei și ne uitam seara la filme-video, aduse ilicit de cine știe cine. Jucam scrabble, cărți și remi. Povesteam până noaptea târziu cu nenumărate persoane la masă, spărgând semințe și mâncând prăjituri.
Mmmmm.....Gustul mâncării de atunci.... Foile făcute pe dosul tăvii, umplute cu cremă de lămâie, prăjiturile cu gem și albuș de ou cu zahăr caramelizat deasupra, omletele cu șuncă și brânză e bivoliță, tăițeii de casă cu lapte și zahăr vanilat, pandișpanul cu legume la cuptor, sote de morcov, urzici cu smântână și usturoi..și câte și mai câte.
Mami, prietenele mele vor să meargă la Mc Donald’s. Mă lași?
Vrei te rog să îmi iei prăjituri cu vanilie și ciocolată? Că nu ai timp niciodată să gătești.
Hai să facem clătite! Dar tu nu știi să faci prăjiturile pe care le fac bunicile mele?Când eu o să am un copilaș, tu o să îi faci bunătăți?
Și tot așa. Fiecare generație cu avantajele și dezavantajele ei.Cum să îi explic copilului că fiecare om are limbajul lui de dragoste, că al meu nu e cel de a oferi mâncare.
Mami, când tu o să ai un copil, eu am să mă joc cu el, îi inventez toate poveștile și cântecele din lume, o să îl țin în brațe și o să îl pup, îl voi duce peste tot în lumea asta. Ce zici de asta?
Am avut senzația că nu ar fi destul de bine. Dar mai e până atunci. Slavă Domnului. E vârsta stomacului, gusturilor, e vârsta mirosurilor, e vârsta senzațiilor tactile, a mângâierilor, săruturilor, e vârsta revelațiilor, a credinței, a crizei, crizelor, înțelepciunii. Mă întreb oare la ce vârstă mă aflu acum...
Wise men say only fools rush in but i can’t help falling in love with you
Mihai se încruntă uneori, sprâncenele lui groase, dar bine aliniate, cu o urmă de la o rană veche (de război cum îi spun eu).
Ești o fetișcană de optsprezece ani.
Nu știu dacă e o critică, nu întreb, zâmbesc șăgalnic, mă prostesc și nu văd ce ce m-aș comporta ca un adult plicticos de patruzeci de ani, care stă tăcut în fotoliul cel mare din piele, la calculator și nu zâmbește cu orele.
Tati, tu ești ca Grumpy, din Snow White! Lighten up, dude!
Și râdem...și râdem...eu cel puțin recunoscătoare că cineva mă apreciază pentru ceea ce sunt, el stânjenit și amuzat de adevărul strașnic al unui copil, care scoate minuni când tocmai nu te aștepți.
Wise men say only fools rush in but i can’t help falling in love with you.
Curge melodia, simt cum mi se încrețește pielea, se înfioară inima, ochii se umezesc, buzele se usucă de la aerul care intră și iese ușor de frică să nu strice nici un sunet.
It’s cold and I’ve nowhere to sleep...he pretends he can hear her...
oh, think twice, cause it’s another day in paradise...........
he can see she’s been crying....... oh, think twice, cause it’s another day in paradise
De atunci am simțit că eu și limba engleză – dragoste la prima vedere. În afară de alfabetele secrete inventate cu Liana și mai târziu cu ceilalți prieteni, am născocit diverse limbi străine. Momentul acela când stai în fața oglinzii și cânți de sperii vecinii cu cuvinte inventate, dar cu pronunție englezească sau cu nuanțe franțuzești.
Must have been love, but it’s over now...leave the winter on the ground...I wake up lonely...silence..in the bedroom...touch me now
Muzica prima mea dragoste....hai a doua, după literatură. Te face să zbori în frigul dimineții, să îți clocotească sângele când crezi că nu mai e nimic de simțit, te afundă în clocotul nămolului cuprins de disperare. Sus sau jos, târșâit sau șchiop, ușor sau plin de pietre, totul este suportabil când asculți muzică.
Ușa aceea închisă...mă ucide. Mereu închisă. Se deschide cu un ușor scârțâit, vine repede în bucătărie, mănâncă ceva și fuge înapoi. Se închide cu o bufnitură puternică.
Ce mare s-a făcut Ana...
Mihai o privește melancolic, zâmbește liniștit și se întinde languros pe pat.
Ia vino tu aici...
Chicotele noastre se împletesc în timp ce ușa de la dormitorul nostru se închide treptat, pe melodia lui Robbie Williams.
I just wanna feel
Real love feel the home that I live in
'Cause I got too much life
Running through my veins
Poezie…ce mai….Îi șoptesc versurile în ureche, simt cum se înfioară, râde și contracarează.
Ieși afară, măi ciobane, că ne dă lupii târcoale
Că ne dă luuupii târcoale
Apără-ne, măi ciobane, ca ne dă lupii târcoale
Că ne dă luuupii târcoale.
Tricoul cu lupul gri-bleumarin pe care i l-am cumpărat de la mare. Soarele încălzea asfaltul de îl simțeam cum aproape se prelinge pe tălpi, dar trebuia....ce trebuia? E ritualul nostru, să ne cumpărăm ceva original pentru fiecare. Atunci l-am văzut: lupul sur azuriu, agățat pe un fundal negru ca cerneala, spiritul lui liber, blocat de prea multe ori de prea multe responsabilități, dar încărcat mereu de acea singurătate pe care și-o poartă cu demnitate, ducând povara gândurilor unei vieți poate...deloc ușoară.
Fiecare cu ce îl doare, cu gustul lui, fiecare frumos în felul lui. Dar e plăcut să devii expertul partenerilor de viață, să îți dorești să îi cunoști din ce în ce mai bine, să îi placi așa cum sunt. Cred că am auzit de multe ori:
Fetițo coboară cu picioarele pe pământ.
Să analizăm această propoziție. Ce simți tu e o prostie. Nu există loc în lumea asta nasoală de romanțuri și vise. Poate doar în literatură. Sau în filme. Trebuie să fii ancorată în realitate, să te lupți, viața e o luptă pe care oricum nu o câștigi, dar măcar stai lipită cu picioarele de pămantul cel noroios, cleios și poate ai o șansă...la chin, deznădejde, vise netrăite, îngropate. Iar eu pur și simplu nu voiam să cred asta.
Ce simt eu nu e o prostie. E foarte important. Există loc în lumea asta minunată de romanțuri și de vise, există și literatură, și filme, și călătorii, și marea dragoste cu care dansezi vals noaptea sub stelele-făclii ca să te pregătești pentru nuntă, viața este ușoară dacă ți-o faci așa, poți să și zbori să ai o șansă la unic, inedit, ALTCEVA....credință, speranță, iubire, vise transformate în realitate – oricât de clișeu ar suna asta.
Mami, tu să crezi în tine și în visele tale. Care este melodia ta preferată?
Believer...
Bun. Hai să o ascultăm împreună.
Don't you tell me what you think that I can be
I'm the one at the sail, I'm the master of my sea
Seeing the beauty through love
Pain
You made me a, You made me a believer
Believer
Versurile aspre ca șmirghelul îmi freacă urechile, se înroșesc, inima îmi bate mai tare, mă gândesc la Ana cum vrea să fie cea în control, să își găsească vocea, chemarea, iubirea și ușa aceea închisă mi se pare acum ca o protecție a unui laborator-creuzet în care se forjează cel mai important lucru pentru viața ei – stima de sine.
Ce simte ea nu e o prostie. E foarte important. Să deschid urechile, să îi pătrund în suflet, să o înțeleg cu adevărat. În seara aceea, ușa nu s-a mai închis cu atâta sete.
Vrei să cânți la vreun instrument?
Tata nu m-a întrebat multe lucruri, pentru mine e o surpriză plăcută că e interesat de ce mi-aș dori eu. De obicei vine obosit de la servici, mănâncă, se uită la televizor și se culcă. A doua zi la fel...e un fel de zid prelung între noi doi. Am ales pianul, cel de-al doilea instrument muzical din casă, după acordeonul lui. O orgă nou-nouță, cumpărată de la magazinul Star, sau muzeul Star cum îi spuneam. Nu era de nasul nostru, totuși, cu banii strânși de mine și cu ajutorul alor mei, am cumpărat-o. Fildeș cu cărbuni încinși, clape lăcuite, perfecte, alunecau într-o simfonie armonioasă, doar degetele mele erau defecte.
Asta urma să repare doamna Constantinescu, profesoară de pian, micuță de statură, cu părul aranjat în bucle argintii de fiecare dată, haine elegante, casă plină de obiecte artistice și un pian Doina lipit de perete. Am iubit-o din prima clipă. Avea un bețigaș ca și chopsticks-urile chinezilor cu care îmi alinia degetele buclucașe pe clapele urâcioase. O voce blândă și multă răbdare. Cred că m-a salvat pasiunea mea pentru simboluri, pentru că am învățat un nou limbaj. Acela prin care cream muzică.
Ore în șir pe zi. Nu mă opream. Mă regăseam în lumea aceea în care toate undele se aliniau și simțeam ceva incredibil – că sunt în armonie cu mine însămi. Melodie după melodie, am început să îmi descopăr vocea în combinație cu acordurile și iată-mă pregătită de următorul pas: Școala Populară de Arta.
Scările spiralate scârțâiau la fiecare pas, mirosul de naftalină îmi gâdilă nările. Geamurile mari, vechi dau într-o curte cam neîngrijită, dar îmi place pentru că mărginește un deal împădurit. Libertate, lipsă de perfecțiune. Sunt trimisă la cabinetul domnului profesor Odeșteanu.
Ce nume impozant...
Domnișoară, ce știți să cântați? De obicei la secția pian-jazz vin doar cei care au experiență.
Mă bâlbâi un pic, trag aer în piept, îi explic omului că fac pregătire de doi ani la pian – muzică clasică și că aș vrea altceva.
De ce crezi tu că această secție ar fi potrivită pentru tine?
Pentru că muzica clasică are prea multe reguli, aș vrea să fiu un pic mai liberă...
Cuvintele au zburat în curtea sălbatică, vecină cu pădurea împreună cu zâmbetul meu. Domnul Odeșteanu mi-a aruncat o privire gen “ Coboară fetiță din corcoduș”, dar una din cele mai tulburătoare perioade din viața mea a început în acel moment.
Prima melodie, după Mozart, Chopin, Beethoven, Bach a fost The Shadow of your Smile de Johnny Mandel. Bărbatul cel subțire, înalt, îmbrăcat mereu în costum retro, cu părul  alb și ochii albaștri sfredelitori și-a așternut degetele prelungi și precise de-a lungul clapelor și în momentul acela am simțit cum mă preling pe lângă perete cu lacrimile șiroind pe obraji, cu fiecare val de sunete care venea mai ușor, apoi mai puternic, mai sacadat, mai agitat, mai relaxat, oricum ar fi fost, sentimentele curgeau șuvoi. De ce mă temeam, dispăruse. Frica de a nu simți nimic pierise cu totul. Cât avem muzică, suntem torente de simțiri.
Acum tu.
Hăul spaimei devenea din ce în ce mai mare. EU?! Să fiu eu în stare de așa ceva? Ore în șir, zile în șir de muncă, degete amorțite, ochi încercănați.
Mami , care e melodia ta preferată?
Emoția de a vorbi despre The Shadow of your Smile nu mă lăsa să îi explic nimic, așa că am dat jos orga de pe dulap, plină de praf de atâția ani uitată și am început să cânt. Sunetele curgeau la început stângace, apoi mai curajoase, vocea îmi tremura, dar ușor-ușor am cântat cu toată puterea sufletului meu cântecul meu preferat, primul meu cântec cu voce și instrument la primul meu concert. Mă uit la Ana și îi văd  ochii mari, strălucitori.
Mami, n-am știut că poți cânta așa.
Atunci am știut că acela este concertul cel mai important al vieții mele. Și dacă te întrebi Mihai ce părere are de toate acestea, ei bine, fără să te dezamăgesc, doarme foarte bine când încep să cânt și asta nu mă deranjează de loc. Adu-ți aminte de ce am zis la început, vieți cu interese comune dar și separate. Dar ușa nu s-a mai închis atât de des și cu atâta putere.