Femeia Sălbatică

3. De la țară

Bunu’ Nelu ne-a plimbat de-a lungul unui sat care părea scos dintr-una din cărţile lui D. Zamfirescu.
„Pe dealurile astea urlau lupii când ne băteam cu turcii” iar acum privea dezolat la un pod de fier ruginit pe care se aşternuseră paie şi bălegar ca să acopere găurile din bârnele de lemn. Cam aşa ca dantura lui bunu’!...
”Mânjii erau băgaţi între iepe şi cai ca să nu fie sfârtecaţi de lupi”.
Nişte ochi albaştri ca safirul bleu-transparent de copil nevinovat şi-a accentuat o parte galbenă din jurul irisului.
Bârnele scârţăiau deasupra bălţii imense ca o mică mare magică transportată între dealurile acelea ireale ca într-un glob de cleştar pe care mândră puteam să i-l ofer Anei.
Ana mai încurcă întrebările şi răspunde la „ cum te cheamă?” cu  numele de „tlei”. Iar pe căţelul din curtea bunicilor la întrebarea lui buni Didi „cum să-l cheme, mamă?” Ana a răspuns firesc cu „tlei”, iar buni a înţeles cum a putut şi i-au zis „Telek”, iar eu am zis cu siguranţă Trek de la Star Trek pentru că arată ca un mic extraterestru supt la burtă, tras ca prin inel şi pătat de soare şi vânt,cu o coadă ca de purcel.
„De acolo de sus de pe deal turcii dădeau drumul în vale la românii legaţi pe roată de se făceau praf până jos. Acum sunt nişte prăpădiţi de arheologi care cică au găsit nişte oseminte, la dracu’ să-i pieptene”. Bunu’ Nelu a scuipat scârbit printre dinţi.
Apa bălţii se mişca ameţitor înainte şi înapoi, iar vântul ne bătea cu putere. Ca pe nişte paie nedorite. Sau era un „du-te-ncolo, vino-ncoace, lasă-mă şi nu-mi da pace” continuu.
„Iuhu! Iuhu!”. Glas de copil cristalin. „Au! Auuuu!” ca un pui de lup ce învaţă să îşi cheme părinţii pe limba lui. Are un corp subţire, diafan, perfect. Cu piele de nalbă, miros de iris.
”Doamne, lasă-ne să ne bucurăm de ea!”
„ Eu plec în pădule la vânătoale să plind lupul cel lău! Dă big bled uf!”
Picioruşele ei aleargă de colo-colo pe plaja mică de schelete de melci şi scoici, cu un pai fluturându-i în mână. Îi sclipeşte soarele în păr, vântul se încolăceşte printre inelele castanii-strălucitoare.
„Vleau moţul zos!”. Îşi trage elasticul galben cu sclipici, iar şuviţele dese se risipesc în bătaia brizei, iar degetele ei parfumate se iţesc printre ele.
„E ca o sirenă!”
„E ca ţaţa Lenuţa care s-a dat în vânt pentru iubitu-su”.
Bunu’  Nelu aruncă şapca ca să se şteargă de transpiraţie.
Acum doi ochi verzi-căprui se dilată, respirând cu aviditate cuvintele şi aerul.
„ El, Costache, era bogat, ea, săracă, vară cu mine. Din iubirea lor a ieşit un fiu, Costel, care a dat în patima beţiei şi a murit de ciroză.”
Întotdeauna mi-am dorit un bunic-Şeherezadă.

Ana îl trage de mână să mai adune melci. Melci mari, spiralaţi, plini de alge, nisip, care put - tot tacâmul. Dar pentru Ana e acel glob de cleştar în care stă Moş Crăciun vara şi ninge cu petale de trandafir şi fire de paie cu boabe de struguri parfumate îmbătători şi frunze de salcâm. Când o să fie mare, o să o rog să citeasca ce am scris şi o să o întreb ce a simţit atunci.
„Mulţumesc, mami, pentlu că m-ai adus aici. Pentlu toate minunăţiile.”
Asta a zis ieri. Cine ştie ce o să zică peste douăzeci de ani. Am citit ieri o poveste despre doi tineri care îi dădeau bunicului de mâncare în blid de lemn ca să nu mai dea pe jos. Copilul lor în timpul acesta sculpta ceva într-un trunchi de copac. „ Ce faci, copile?” , îl întreabă tatăl. „ Uite, vă fac şi eu blid de lemn ca să mâncaţi din el când o să fiţi ca tataie.”
„Şi ce s-a mai întîmplat cu cei doi îndrăgostiţi?”
Buzele îmi tremurau ca după o ştire senzaţională ce avea să îmi schimbe viaţa. Ca atunci când m-ai sărutat între brazi şi frunze de toamnă somnoroase şoptind pe jos şi am ştiut - ca în filmul ăla fain - „că acela este sfârşitul vieţii cum o ştiam eu.”
„El s-a îmbolnăvit pentru că părinţii nu i-au lăsat să se căsătorească. S-a rugat cu cerul şi pământul să o vadă ca să moară liniştit şi ei nu au vrut. S-a chinuit aşa multă vreme, pân’ ce într-o noapte Lenuţa s-a strecurat la el şi l-a ţinut în braţe până ce a reuşit omu’ să moară.”
N-am crezut niciodată că trebuie să te străduieşti să mori, am crezut că vine de la sine. Dar ia te uită la Costache şi Lenuţa – un cuplu mai ceva ca Romeo şi Julieta – într-o societate arhaică unde este interzis să te sinucizi, şi numai dragostea adevărată are forţa eliberatoare.
Ana zburdă fără  griji printre răhăţeii de oaie, pene de pescăruş şi trifoi.
„ Eu am să mă căsătolesc cu plinţul meu!”
„Da, Ana când o să fii mai mare.”
„ Dal eu am mâncat şi am  dolmit şi sunt male şi putelnică”
„ Cine-i prinţul tău, Ana?”
„Tati!”
„ Tati e căsătorit cu mine. Altul...”
„Daniel....!”
Râsete, chicote şi apoi suspine, chiţăituri.
„Vleau în palc, vleau să mă joc cu Daniel”

De cumpărat de la oraş :
        - 3 linguriţe
        - o pereche de pantofi roşii…de Dorothy
        - nişte mere
        - să-l cinstesc pe bunu’ Nelu cu o bere
       (aş pune şi o cutie de prezervative, sau 10 cutii dacă n-aş şti că o să vii 5 minute, o să stai de vorbă cu toată lumea, de-abia o să mă atingi şi apoi.....?)
„Asta e ceva ce fiu-meu n-a făcut-o niciodată... să bem o bere împreună.”
Bunu’ Nelu se ţine cu mâna de falcă şi e încruntat. Pentru prima dată în aceste zile nu scoate un sunet. Paşii ni se aud cu scrăşnet pe asfalt iar el... nimic.
„Dal eu vleau cu calul...”
„Ce vrei să te faci când o să fii mare?”
„Eu vleau un cal...”
Nenea Costel şi tanti Gica sunt vorbăreţi şi veseli... ea cu vinul şi vorbăria... el cu ţigara şi cu vinul...
„E la noi ca la grădina zoologică!”
Ana zburdă cu Elena, nepoata lor, printre zece câini, pisici, o mulţime de gâşte şi... un papagal.
Ţânţarii mă ciupesc, simt cum mi se umflă carnea, mă ustură, purecii se suie pe mine treptat, treptat o să mă invadeze... dar nu mă mişc.
În jurul becului chior mii de musculiţe şi fluturi cenuşii...
„Vleau să-l ţin pe ăla neglu şi pe ăla malo... Tlebuie...”
„Fata noastră... aoleo ştie şi spaniola, italiana şi turca.Uuuuu! S-o auzi cum vorbeşte la telefon. Mi-l dă şi mie pe iubitu-su la telefon... Ce mi-l dai mie maică că nu înţelegeam o iotă... O, ba da, ola! Că mă gândesc la oală...”
Tanti Gica...
Buni Didi mă întreabă ce-a zis... O jumătate de oră a vorbit într-una... n-am reţinut mare lucru... dar era relaxant s-o asculţi. M-am ridicat când privirea cruntă de cerb prins în capcană a bunului Nelu ameninţa de sub cozorocul pălăriei lui spălate cu peria care contrasta cu tricoul cu faţa unui negru supărat cu marca Kenvelo –îl primise de la nepoata lui din Germania... iar bermudele negre cu ochiuri de plasă de la turcii din piaţă...
„Melgem mâine în exculsie cu bunu’?”
„Da, iubire”(dacă bunu’ e în toane, că azi buni Didi ne-a tras clapa - nu ştiu de ce „adulţii”  se sperie de călătorii - poate trebuie să-şi mute buda cu ei peste tot, cel puţin aşa e mama.)
P.S. În fiecare noapte mă uit la miile de stele şi mă gândesc la tine (sic!).

Inevitabilul s-a produs. De la „fata-draga tatii” am ajuns la „să dea dracu’, ce te-a apucat”.
M-am scufundat. Timpanul îmi ţiuia. Nu mai puteam să mai respir.
Bunu’ Nelu. Antisocial. Zgârcit. Are şi el părţile lui rele.
Îmi zicea de gălăţuieni. Că sunt zgârciţi... Are dreptate. Şi mai sunt răi şi slobozi la gură. Şi le place băutura.
„A venit un francez colea şi a vrut să investească. Să construiască o staţiune, să dea la oameni de lucru. Dar lucru dracu’! dom’le... n-au vrut... cum să vrea zgârciţii... ”
Am dat 14 lei pe păpuşă, 13 lei pe pantofiori, i-am făcut cinste cu ce-a vrut, dar  o dată nu m-ar fi oprit să plătesc, sau să-i ia ceva Anei din proprie iniţiativă.
Geanina. E o femeie solidă, faină, sufletistă. A incurajat-o pe fiica ei, Maria, să se joace cu Ana în parc. Are un frate la Braşov. Ne-a condus pe unde am vrut eu. A vrut numărul meu de telefon. I l-am dat.
De aici apostrofarea „Să dea dracu’”.
De la prinţesă la cerşetoare. Doar pentru că apreciezi generozitatea oamenilor. Pentru că vrei să construieşti un pod de la om la om.
„Cât ai dat pe papuci? La ce i-ai luat albi, ia-i roşii. Na aici 13 lei.”
Uneori nu cadoul contează, ci felul cum îl acorzi. Sunt prea aspră, ştiu. Nu-l certa, te rog. Îl durea tare măseaua.
„Ana, spune-i mulţumesc lui buni, spune-i mulţumesc lui bunu’...” şi tot tacâmul. Dar şi acum când scriu simt cum curge transpiraţia pe piele... sau sunt lacrimi?
Dar Ana mai are în globul ei de cleştar o pereche de pantofi de Dorothy, o păpuşă –  Daniela, o prietenă – Maria (fata Geaninei) – şi o minunată excursie la... Călăraşi:
„Ţi-a plăcut, mami?”
„Da, mami. Mai vleau!”
Lacrimile se înghit uneori cu mare uşurinţă.
Nimic interesant. Minunile nu durează mai mult decât trei zile. E verificat.
S-a lăsat o tristeţe şi o tăcere, deşi nimeni nu s-a certat. O dată ce ai spus anumite vorbe, nu le mai poţi lua înapoi.
Deşi i-am spus cu blândeţe, buni Didi are o zi proastă. Face treabă – fără vorbe, fără dulceţuri. Deşi clătitele au destulă în interior. E de rău augur.
Sunt sigură că ştie că ţi-am spus şi tot pe mine mă vede de vină.
Ne face poftele printre dinţi. Nu vreau să fiu rea. Dar nu mă simt iubită. Corpurile noastre sunt prea reci şi se lovesc unul de altul ca obiectele.
Nu-mi pasă. Am eu o problemă cu iubitul. N-am fost crescută de părinţi şi niciodată nu am simţit „ iubirea” lor ca pe ceva suficient. Mereu în agonie după afecţiune.
E perfect... atunci când mâna mică, de catifea albă a Anei se odihneşte pe fruntea mea încruntată...atunci când sunt goală şi îţi plimbi mâna pe pielea mea în suferinţă... atunci când Ana râde zgomotos în mii de clopoţei de argint... atunci când stau pe spate în apă şi privesc frunzele copacilor mustind în căldura soarelui... atunci când privesc un copăcel mic, înalt de un metru, cu o singură ramură fragilă de care atârnă o pară mare, roşie verde, perfectă... atunci când eşti îngrijorat pentru mine şi ştiu că te topeşti după mine... atunci când intru în biserică, icoanele strălucesc, tămâia fumegă şi Doamne explodează în sufletul meu... atunci când îmbrăţişezi pe cineva şi simţi cu adevărat căldură.
Toate finalurile sunt triste... de ce al meu ar fi diferit?

Şi totuşi... Paşii se scufundă în pământul fin care se evaporă ca un fum, şlapii fac lipa-lipa, transpiraţia se ridică... iar balta se dezveleşte metru cu metru de porumb la fel de impresionantă ca prima oară când am văzut-o.
„Uite, uite, fac culcubeu din puf de păpădii!”
Un joc fantastic de fire albe-argintii se iţesc pe pânza de cristal a apei şi plutesc pe buzele safirate ale cerului.
Se aşează în braţele mele şi am înconjurat-o mirosindu-i pletele lăptoase.
Aici şi acum... simt cum porumbul tace, deşi îşi fâşâie braţele... cum trifoiul creşte... deşi stă pe loc... cum apa ne cheamă... deşi nu se mişcă...
Curcubeul de păpădie se opreşte ca şi ceasul, ca şi vorba.........................................
Câteva secunde de fericire sublimă... eu, ea, natura...
N-am să uit niciodată acest loc... şi cum aş putea, când este izvorul de unde te adăpi pentru „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”.
Mă voi regăsi în braţele tale la noapte, mai tânără decât am fost vreodată.


P.S. Nu pot finaliza fără sportul extrem de la 19.00 când Doina, calul lui nenea Costel, ne-a tras cu o viteză ameninţătoare de-a lungul câmpului şi apoi pe asfalt, la care eu „ Iha”, iar Ana
„ Dea!” cât ne ţineau gurile.
„Ce-i şi cu arheologii ăia, dă-i dreacu’ dom’le. Unu-i cu păru’ lung de nu i se vede ceafa, celălalt are o barbă de nu i se văd dinţii, parcă i-a intrat coada la un câine în gură”.
Nea Costel o mână pe Doina de parcă ar fi un avion cu reacţie.
„Nu puteam să nu venim azi să mergem cu calu’ că ne-am gândit că nu o să mai fiţi mâine aici.”
M-am uitat recunoscătoare la nea Costel. „Ce bine e să fii înconjurat de oameni care se gândesc la binele nostru!”
Şi cu asta pun punct??

A ta, C.