Femeia Sălbatică

9. Aventuri cu un saxofon

E sâmbătă și am seara de repetiții. Am emoții, trebuie să recunosc, dau ochii cu toată trupa. Ștefan, Fabian și Gică. Cică azi avem un oaspete, prieten de-al lui Gică, vrea să ne vadă.
Îmi pun blugii pană, bocancii, un tricou cu Metallica, geacă de piele, mă dau cu tuș negru la ochi, îmi las părul liber. Gata. Respir profund și plec la garaj.
Când să ies din curtea internatului, o pisică neagră îmi trece prin față.
Bad luck...ei, prostii, superstiții...
Mă dau jos din autobuzul 17 cu care mergeam în Noua, unde are Ștefan casa. De o culoare murdăricioasă, plină la stradă de noroiul de multe ierni. Intru pe poarta care scârțâie la cea mai mică atingere și mă îndrept spre garaj, de unde se aud sunete de instrumente. Vântul șuieră ciudat, iar tuburile metalice din interior se zbat de parcă ar vrea să se elibere.
Salut băieți!
Intru fără griji, Fabian vine să mă îmbrățișeze, avem un salut specific, apropiindu-ne ambele palme, Gică dă din cap cântând în continuare la chitară, Ștefan cotrobăie după ceva în spatele canapelei vișinii. Nu mă bagă în seamă.
Să îți facem cunoștiță cu prietenul lui Gică. Vine imediat, e în casă la baie. Va cânta la saxofon, dacă ești și tu de acord.
Fabi îmi zâmbește încurajator. Știe că eu și Ștefan nu suntem tocmai în termeni buni și îl simt alături de mine. Aud pietrele pe alee cum sunt mișcate de niște bocanci solizi. Mă întorc și clipesc des. Am senzația că m-a lovit ceva în față, o durere puternică în piept. Lunganu stă flegmatic în fața mea mestecând gumă.
Îmi pare bine de cunoștință...
Murmur câteva cuvinte, îmi ia mâna într-o strângere puternică, hotărâtă dar și caldă în același timp. Pe furiș îmi lasă un bilet în mână. Îl bag repede în buzunarul gecii. Tocmai se ridică și Ștefan de jos cu diapazonul în mână.
Nu îl găseam pe ăsta, mama mă-sii...Hai, începem?
Se uită la mine cu reproș dar nu îl bag în seamă. Am probleme cu calmarea respirației. Fac câteva vocalize și începem. Sunt foarte curioasă de saxofonul Lunganului, care nu a spus nimic de instrument. Actorie, scris, mecanică dar nu muzică. Doar că e prieten și coleg cu Gică. Începe o parte instrumentală unde primele acorduri țâșnesc cu putere, asemeni motorului, doar un pic mai dulci, mai soft, îmi dau lacrimile instantaneu și simt sunetele prelingându-se prin urechi, prin degete, prin inimă.
Exact în acel moment îmi dau seama că sunt iremediabil îndrăgostită de el. Fără putere, încerc să mai lupt cu acest sentiment care mă umple treptat, treptat, dar fără sorți de izbândă simt lacrimile cum îmi curg nestăvilit pe obraji.
Ești ok?
Fabi observă întotdeauna totul.
Fug în casă, mă ascund în toaletă și plâng din toată inima, cu năduf, cu ură, cu iubire măcinată, chinuită, ca o durere care se propagă prin toți nervii. Ștefan bubuie în ușă.
Ce-i cu fițele ăstea, de duduie ne**...
Mă scoate afară, fără milă, cu lacrimile uscate cu tuș pe față. Încep să țip și să îl împing, simțind o repulsie față de ce face. Atunci se aud pași grăbiți pe scări, un pumn îi zvâcnește obrazul lui Ștefan care se prăbușește într-un colț. Lunganu, îngrijorat, mă ia de mână și plecăm fugind, fără să ne mai uităm înapoi. Mă ajută să urc pe motor și plecăm fără explicații, fără să ia saxofonul, fără să salutăm. Nu știu unde mă duce, nu îmi pasă, doar că îi simt căldura prin geacă, de parcă ar fi un vulcan aprins și mă face să mă simt în siguranță. Aproape adormită, simt cum mă ia în brațe, urcă niște scări, deschide o ușă, după care nu mai îmi aduc aminte de nimic.
...........
Deschid ochii, nu îmi dau seama unde sunt în primele clipe. Mă sperii că am școală, dar îmi aduc aminte că e duminică, mă relaxez și încep să explorez umbrele, luminile și culorile din jur. E dimineață devreme, soarele nu a răsărit încă, nuanțele nu sunt definite, încă predomină un cenușiu luminos.
Sunt întinsă pe o saltea imensă, acoperită de pături colorate, din petece cu imagini interesante, cred fotografii din natură, pe pereți afișe cu formații de rock, articole interesante, poze amalgam-colaj original care îmi place din prima. Mobilă puțină, cărți peste tot, Schopenhauer, Nietsche, Hesse, Mircea Eliade, Cioran, Blaga, poezii ale optzeciștilor, multe viniluri și un pick-up vechi, bine întreținut într-un colț, totul într-o dezordine care îmi e dragă. Suntem la ultimul etaj, văd totul de sus, pădurea, dealurile, tot ce îmi e drag la acest loc. Cred că suntem în Răcădău, așa pare.
Atunci văd că sunt îmbrăcată într-un tricou de-al lui, lung până la genunchi, o pereche de șosete groase în picioare. Obrajii îi simt calzi, încerc să îmi imaginez cum m-a dezbrăcat, de ce nu m-a întrebat nimic, ce s-a întâmplat apoi.
În sfârșit îl văd, trântit pe saltea, puțin mai departe de mine, aproape gol, am timp să îi văd mușchii conturați sub pielea maronie, aproape bronzată, părul răsfirat pe cearceaf, nu doarme pe pernă, acoperit doar de un colț de pătură. Iar am sentimentul acela de fugă, de retragere, dar un șuvoi de sentimente mă sugrumă, mă ceartă, mă leagă iremediabil de imaginea lui.
Du-te lângă el..poate nu toți sunt niște nenorociți...poate chiar ține la tine.
Îmi aduc aminte de biletul strecurat în buzunarul gecii, trântită pe spătarul unui fotoliu fin piele neagră, peticită pe alocuri. Îl scot cu degete tremurânde.
Întunericul ce îl simt
Năvălindu-mi în ochi, când te văd,
Oare nu e un strop de lavă
Din cel dintâi vulcan?
Sunete leneșe, saxofonul aruncat,
Un trandafir cu petale scuturate
Oare te vei apleca vreodată
Cu inima izvorând
De săruturi libere, inocente, sincere,
Peste patul meu?
La finalul biletului era scris grăbit.
Sper să iei o decizie cât de curând...e penibil la vârsta mea să te întreb dacă vrei să fim împreună. M-am gândit că te prinzi...
Sunt atât de recunoscătoare pentru cuvintele lui, din inimă, simt că mă pot abandona fără frică sentimentelor ce mă copleșesc treptat, treptat. Mă strecor ușor sub cearceaf, îi ating ușor picioarele, îi simt căldura pe care mi-o transmite în tot corpul, e o senzație intensă pe care nu o pot opri. Se mișcă, deschide ochii mari, negri, plini de dorință, mă dau ușor în spate, n-am nici o șansă, mă prinde de mijloc, mă trage aproape, atât de aproape încât spațiul dintre noi se micșorează spre minus infinit, respirăm același aer, partea lui de cearceaf dispare, închid ochii de atâta goliciune, mă sărută de parcă aș fi singura femeie de pe pământ, de atât de multe ori, încât nu mai pot respira, mă las moale, copleșită, până când un vârtej amețitor, familiar mă cuprinde, deschid ușor ochii, îl văd zâmbind amuzat, picături de transpirație pe frunte, mâinile încordate de parcă eram o pradă...
Nu plec...promit...nu plec...sunt a ta...
Se relaxează la auzul acelor cuvinte, devine mai tandru, mai blând, mă iubește complet, încet, fără să se mai grăbească, ore în șir, înserarea ne binecuvântează, ne găsește înlănțuiți, goi, zâmbind pe muzica lui Queen, Bohemian Rhapsody.
Cum te simți?
Mă fâstâcesc cuibărindu-mă în brațele lui, nu mai vreau să plec de acolo vreodată. Pentru prima dată în viața mea, mă simt acasă. Cred că am zis asta cu glas tare....
Pentru prima dată în viața mea, mă simt acasă.
Se uită la mine cu drag, îmi îndepărtează șuvițe rebele de pe față, mă sărută pe frunte, mă ține strâns de parcă aș fugi din nou.
Cred că te iubesc.
Am zis amândoi cuvintele deodată. Atârnă grele de sens, de lustra simplă de pe tavanul alb și știu sigur că e cel mai minunat sentiment pe care l-am simțit vreodată.
Mi-e foame, vrei să gătim împreună?
Râde ca niciodată, se îmbracă cu blugii direct pe piele, mi se pare atât de atrăgător încât îmi vine să îl trag înapoi în pat, dar pur și simplu nu mai am o uncie de energie în corp. Mă trage după el, găsim niște roșii și brânză, îi fac bruschete, pâine prăjită cu cubulețe din roșii, ulei de măsline, sare și piper, brânza o fac pane în tigaie.
Mă ține în brațe tot timpul cât mâncăm, de parcă suntem lipiți, sau legați cu un elastic strâns, mă sărută între timp, îmi bagă în gură din când în când bucățele de brânză, găsesc și mere, le tai feliuțe și le alăturăm festinului, mă ajută cu o sticlă de vin, două pahare de plastic. Niciodată mâncarea nu a avut așa gust, sau săruturile.
Cine te-a învățat să gătești?
E vizibil impresionat de talentele mele culinare, mă soarbe cu vinul, cu mâncarea, cu aerul, mă îmbată cu privirile lui intense.
Bunica mea...ea e cea care m-a învățat..
Câți ani ai, mă rog? Cred că m-am legat de o minoră..
Râde și mă gâdilă. Mă revolt în glumă și îl ciupesc.
Da, categoric, sunt minoră, mai am un an până fac optsprezece ani, te rog frumos!
Auăleu, am intrat în belea!
Chiar că suntem până în gât, că aseară nu am sunat-o pe mama. O să se îngrijoreze!
Lasă că îi spui că ai învățat până târziu...Hai în pat...
E incredibil cât de mult te poate umple sentimentul de dragoste împărtășită, nu fizicalitatea, ci intimitatea, dorința de a te dărui, de a-l proteja pe celălalt, de a-l ține în căușul palmei, de a-l acoperi cu sărutări. Nu ne mai săturăm unul de celălalt, nu mai simt unde mă termin eu și unde începe el. Sau invers.
Adam și Eva. Singuri pe pământ. Pentru totdeauna.