Femeia Sălbatică

7. Pantofiorii roșii

Ana țipă fericită când vede motocicleta vecinului nostru. Mihai mi-a povestit că Răzvan inteționa să cumpere una second hand și că discutaseră mult pe această temă. Nu o văzusem încă, dar sunetul motorului de la etajul nouă (aici stăm, aproape de cer și lumină cum spun eu mereu) îmi trezește amintiri bine îngropate, pe care nu prea vreau să le las să țâșnească la suprafață.
Sunt în fața blocului cu Ana de ceva timp și un zgomot familiar de motor se prelinge pe strada cenușie. Un tip îmbrăcat în costum de camuflaj, cu caschetă pe cap, cu un sac în spate, bocanci grei cu ținte parchează o motocicletă lângă bloc. Mă uit cu rasuflarea tăiată, timpul îngheață puțin, așteptând figura Lunganului să apară ca un miracol lângă bloc.
În schimb, o fetiță slăbuță, negricioasă, începe să strige
Tati, tati!
Și o recunosc pe Rebecca, fiica vecinilor, care aleargă să îl prindă pe Răzvan și să călărească motocicleta identică cu a Lunganului. Doar că are culoare diferită, e vișinie și mai nouă.
Mami, pot să merg și eu cu Rebecca? Pot? Pot?
Alergând deja spre motocicletă, îi văd Anei ochii sclipind de bucurie, mă gândesc ce tată cool are Rebecca și încuviințez. Noi avem o Dacia Logan. Perfectă pentru viața de familie.
Când o să mă fac mare, o să îmi iau o motocicletă exact ca asta.
Ana, dar nu e prea mare pentru tine? Poate ai vreun prieten care să te ducă cu ea...
Nu, eu nu am nevoie de nimeni. Singură o să învăț și o să fie numai a mea.
Poate eu am avut mereu nevoie de cineva, când intram intr-o relație, când ieșeam dintr-una, când rupeam o prietenie, când îmi cream alte relații. O urmăresc pe Ana, cu părul în vânt. Ochii luminați cu gene prelungi și dese. Săltând pe spatele motocicletei. Liberă absolut.
Dii căluțule, dii!
O clipă, simt invidie față de propriul meu copil. Nu e un sentiment creștinesc. Știu. Dar personajul meu preferat, Holden Caulfield, stătea de veghe în lanul de secară, ca să prindă copiii care erau gata să cadă în abisul ocupat de....adulți.
Acum îl înțeleg pe Mihai.
Ești o puștoaică de optsprezece ani.
Și poate, n-ai crescut un an de atunci. Te numești adult și tu îți amintești de prima ta dragoste, de primul tău concert, de prima tăvăleală, motocicletă...și câte și mai câte, când ai de făcut mâncare, de mers la servici, de cumpărat diverse, de făcut lecții cu Ana, când să mai mergi la cuafor, să îți faci unghiile. AAAAAA! Un țipăt zace în tine de mult, îl eliberezi prelung în pernă.
Mami, ești ok?
Ochii îngrijorați ai copilului tău te readuc în simțiri. Știi unde trebuie să fii, dar inima nebuna, năvalnica, se zbate, oare ea unde vrea să fie? Ce îi lipsește?
Ai citit o poveste interesantă zilele trecute, cu fetița cu pantofiorii roșii confecționați de mâna ei, nu erau perfecți, dar erau ai ei. Lăsându-se atrasă în tot felul de meandre, își pierde acei papucei sălbatici, dar originali și îi înlocuiește cu unii din lac, cam strâmți care nu o lasă să facă ce dorește. Ba mai mult, o duc la o mutilare fizică și spirituală. Ai simțit fiori pe șira spinării și te întrebi în ce etapă a vieții tale te afli? Cu ce papuci ești încălțată.
Cu papucii este cu totul altă poveste, sau poate nu. De când ai rămas însărcinată, ai pus mult peste șolduri, burtă și coapse, așa că hainele sunt o pacoste, dacă nu ți se potrivesc, ce rost mai are să le cumperi. Îți tragi o rochie-sari colorată pe tine, ca să maschezi cearcănele, parul strâns în coc și gata.
Dar cu pantofii o cu totul altă poveste. Orice pereche, culoare, formă, îți vin perfect. E o ușurare, dacă stai bine și te gândești, tocuri înalte, joase, ascuțite, ortopedice, materiale din catifea, piele, lac, blug, plasă, plastic, roșii, verzi, negri-tăciune, albastru-smarald, ciocolatii. Pagini întregi se pot scrie despre ei.
Acum porți niște otteri comozi, roz, perforați, cu talpă joasă, ca să poți fugi după Ana, dacă are chef de așa ceva.
Ea poartă papucei galbeni din piele întoarsă, cu floricele verzi și maro într-o parte, rochiță în cloș cu volane portocalii ca apusul. O floarea-soarelui veritabilă.
Cât de dor îmi e de fetița aceea colorată, plină de efuziuni lirice. Acum negru e la modă.
Nici să nu te gândești că am să port oribilitatea aia. Trebuie să fie neagră. Plus că face o cută nașpa aici.
Încerc să găsesc cuta, care nu cred că e, toate sunt negre, au ceva argintiu pe alocuri, mesaje de genul Who the fu**cares, ascultăm împreună formații de care nu am auzit și care îmi zgârie urechile, dar stau acolo, pentru ca ușa aceea să nu se mai închidă cu atâta revoltă. Adidașii sau tenișii albi, negri sau albi-negri sunt singurii papuci pe care îi poartă, de rochii, nici nu se pune problema. Sunt interzise, doar subiectul în sine îi provoacă toată greața universului pe față.
Eu, rochie? Ce, ai înebunit?Vrei să se uite băieții cu oglinda pe sub masă?
Își ridică colțul buzelor într-o grimasă, de parcă i-ar fi scârbă și își pune căștile pe urechi. Ascultă muzică zi și noapte, citește întruna, îmi cere câteodată sfaturi  ce să mai citească, la ce filme să se mai uite, cu Mihai aleargă, face sport, și ocazional, jucăm remi sau cărți împreună. Dar cel mai mult ne place să stăm în patul cel mare din dormitor, să lenevim și să povestim. Asta în zilele bune.
Colegii mei sunt duși cu pluta. Aruncă în noi cu mâncare și biscuiți. Toți băieții au gagici, dar nu stau cu ele din dragoste, ci doar așa...ca să aibă prietene. Eu nu sunt așa fraieră mami, așa că aleg să mă bat cu ei.
Așa am ajuns cu Ana la doamna dirigintă, o femeie mărunțică, blândă, pe care Ana o respectă foarte mult.
Ce a făcut , doamna dirigintă?
Povestește Ana ce ai făcut.
Doamna de engleză a surprins-o de multe ori fără caiet sau carte, și în timpul orei s-a bătut cu biscuiți cu un coleg.
Pfff, doar nu era să suport să mă calce în picioare! Era onoarea mea în joc!El a început și eu am terminat.
Te gândești de ce atâta revoltă, ură asupra unor copii de vârsta ei, ce e în neregulă cu oamenii din ziua de astăzi, de ce nu mai există pod de la om la om. Îi spui lui Mihai că dorința ta  secretă este să  găsești un grup de oameni frumoși, cu care să îți petreci timpul, pe care să îi iubești și care să te accepte așa cum ești. Ca pe vremuri, când eram adolescenți. Acum, copiii nu mai au șansa unui astfel de grup. Ele sunt formate artificial, de profesori sau activități extrașcolare. Adulții, ce să mai vorbim, nu au nici o disponibilitate de a mai comunica, sunt mici rotițe într-un sistem care funcționează, dar care omoară orice urmă de creativitate, umanitate. Simți cum ți se umezesc ochii, copiii noștri sunt doar copia noastră fidelă, noi nu putem cere de la ei ceea ce noi nu putem oferi.
Ce altceva ai mai făcut?
Am luat bani din pușculiță...
Fără să ne spui..
Da, erau  banii mei.
Și ce ai făcut cu ei?
Am cumpărat țigări.
Pentru cine?
Pentru colegii mei..
De ce?
Pentru ca să am viață ușoară, ca să mă admire. Ei admiră doar pe cei frumoși cu bani..
Te gândești ce face societatea din om. Dresează un animal ca să supraviețuiască într-o junglă. Intr-o zi a venit acasă și a spus.
Guys, eu nu știu cum să mă descurc cu răul din lume.
Singura ei soluție a fost să acapareze Răul din interior, să îl mestece, să îl fumeze, să îl sugrume ca să își cunoască adversarul, să îl privească în ochi pe dușman.
Fără să se gândească la fetița cu pantofiorii roșii care a rămas mutilată pe viață, jucându-se prea mult cu acest Rău. Fără să simtă cum o cuprinde întunecimea, treptat, treptat, ca o smoală care o sufocă. Tu, ca părinte, stai pe margine, nu ai ce face, încerci să vorbești, să incluzi, dar ea vrea să tacă și să se auto-excludă.
Așa ajungem la cabinetul Mariei, terapeuta recomandată de o prietenă. Cu sacul gol, spre a pleca cu el plin.
Stați liniștiti, Ana este în regulă, cu voi am de lucru mult.
Debusolați, ne uităm unul la altul. Eu cu ochii în lacrimi, Mihai încruntat, cu brațele încrucișate.
Cu ce am greșit Doamne?
Îți aduci aminte de acea zi. Primăvară. Zile însorite de facultate. Magnolii aproape deschise, de un alb-vișiniu intens. Florile de măr cad ca zăpada pe trotuarul cenușiu și o mireasmă de parfum intens îți gâdilă nările. Asculți la vechiul tău walkman o melodie instrumentală a lui Peter Gabriel. Se strecoară o rază de soare printre ramuri, stă un pic și se uită la tine, zâmbind, apoi, fără să îți ceară voie, te săgetează drept în inimă. Un junghi ușor te cuprinde, e dificil să respiri. Privești cerul albastru. Totul e clar. Atât de clar. Iubirea izvora din inima deschisă, sângerândă, ușor, ușor, apoi în valuri, de nu mai puteai să o oprești. De atunci curge, cu unele mici întreruperi sau pauze.
Cred că suntem în perioada în care Dumnezeu ne ține în brațe. De atunci Mihai ia pastile de inimă. Se sufocă adesea.
Mami, ce să fac?
Te uiți la ea și imaginea magnoliei alb-vișinie îți vine în mine.
Nu pot să îți zic eu ce să faci iubirea mea. Când vei acumula destulă putere, vei știi ce ai de făcut..
Putere? De unde vine puterea?
Din tine..
Ce e această putere?
Stai mult și te gândești ce să îi spui. Ochii ei mari cer cu disperare răspunsul.
Iubirea, mami, iubirea din interiorul tău e puterea............
Unii dintre noi nu o găsesc niciodată.