Femeia Sălbatică

5. Muza mea

Primul meu concert. Muzeul de Artă. Multe scaune cu tapițerie roșie. Un pian de concert Bechstein. Stăteam în primul rând alături de Ștefan, Fabian și încă alți doi colegi. Purtam o fustă de piele până la genunchi, o bluză din catifea alb cu negru cu dungi aurii, cizme negre cu toc până la genunchi. Părul lung, prins în coc. Respirația se întețește, palmele transpiră. De ceva timp am problema asta. Mi se tulbură vederea, temperatura interioară crește, mă sufoc.
Știu că poți mai bine de atât. Ești simpatică, toată lumea te place. Dar nu te-ai dezvoltat la adevăratul tău potențial. Ești prea cuminte. Un artist trebuie să se dezlănțuie, cel puțin în arta lui. Tu ești autentică, ce faci e credibil, crează emoție, dar poți mai mult decât atât.
Vocea asta, deși mă sâcâie, grăiește adevărul. Un artist trebuie să se dezlănțuie. Cum dezlănțui pe cineva care a stat printre reguli stricte toată viața ei? Cum reușești să ajungi în interiorul tău, să-l cercetezi și să îl scoți la lumină, când e pericolul de a dezlănțui toată furia universului?
Mai e până începe spectacolul. Lumea încă nu a început să vină. Mă ridic de pe scaun și simt cum Ștefan se înfioară când îl ating pe mână.
Mă duc...să îmi pudrez nasul.
Râd șăgalnic și îi fac cu ochiul.
De la începutul cursurilor de pian, Ștefan pare atras de farmecele mele. E un tip independent, destul de rece, în căutarea libertății, a locului lui în lumea asta riguroasă, plină de reguli și șabloane.
Crescut de părinți care i-au oferit strict posibilități financiare, dar la nivel emoțional nu există iubire sau afecțiune între ei. Povestea multora dintre noi.
Sunt student la Politehnică, dar nu simt că mă reprezintă. Mă gândesc să îmi îngheț anul. Poate îmi fac o trupă de jazz. Interesată?
Luată pe neașteptate, înghit în sec și mă gândesc cum ar fi să fac un an pauză de la studii. Mi-am adus aminte de scandalul și bârfele iscate când o vecină de-a mea nu a intrat la liceul dorit din prima încercare și a stat un an acasă. Așa ceva nu se pomenise. Eram pe teren nou. Un iz de libertate se simțea în preajma lui și îi sorbeam fiecare cuvânt.
Da, aș fi interesată...
E prea șoptit. Nedemn de femeia sălbatică.
DA AȘ FI INTERESATĂ.
Răsuflu ușurată, fiind mai convingătoare. Ștefan pare surprins, se dă un pas în spate, îmi ia brusc fața în palme și mă sărută. Prima dată superficial, neconvingător. Nemulțumit, mă sărută a doua oară, îmi presează mai mult buzele și răsuflarea lui fierbinte începe să îmi pătrundă în plămâni, vene, degetele de la mâini, căldura întețindu-se încât simt că îmi pierd echilibru. Îi cuprind buzele cu dinții și strâng ușor, ca în joacă. Se oprește brusc, mă trage strâns spre el, clipe înghețate în timp. Nu știu cât am stat așa, mă uit la el, mă pierd în verdele întunecat din ochii lui, buzele lui freamătă. Îi simt mâinile tremurând pe sub geacă. Parcă ar vrea să călătorească în alte părți. Brusc, mă dau un pas în spate.
Și unde am repeta, dacă ne facem o trupă?
Se îndepărtează trist, cu genele aplecate, colțurile gurii în  jos.
La mine în garaj. Stau la casă.
Casa lui Ștefan îi reprezintă familia. Scări drepte și întunecoase, cameră cu ziduri groase și înalte, lumină naturală puțină, cea artificială din belșug. O curte cu copaci cu trunchiuri înșurubate, crengi noduroase. Nici o floare. Câteva mașini împrăștiate prin curte, una mai ruginită ca cealaltă. Dar garajul, garajul merita explorat. Cu o canapea din catifea raiată vișinie, multe rafturi cu șuruburi, ustensile dar și multe cărți. Ca un mormânt secret al vreunui  faraon, unde la fiecare pas găsești câte un obiect de preț. Un triunghi muzical aruncat într-un colț, care scotea niște sunete subțiri, prelungite în ecou, niște cărți de joc mari, colorate intens, o tamburină care clinchetea vesel, agățate de tavan niște tuburi muzicale prin care, dacă trecea vântul, se isca o efuziune de triluri groase, arămii și catifelate.
Mâinile lui prelungi, care ajung pe talie, sub bluză, chitara electrică, parcă lăcuită, pusă într-un colț, buzele lui uneori sufocante care îmi provocau respirații sacadate, ca atunci când sufli într-un flaut, striațiile uni pulover verde, care se asortează cu nuanțele privirii lui reci, dar tulburate, asemeni unor coarde de chitară care uneori te taie la degete. Becul chior, care se mișcă sacadat la fiecare adiere de vânt, scârțâitul arcurilor canapelei vișinii. Privirile încruntate ale părinților lui. Fără nici o urmă de zâmbet.
Te descoperi, experimentezi, e bine. Altfel nu ti se întâmplă nimic în viață. Privește-te în oglindă.
Încadrată de o ramă galbenă strălucitoare, poate din cristal, cea mai impozantă piesă din sufrageria înaltă, întunecoasă, friguroasă. Ochii cu o licărire maronie, oarecum triști, cearcăne, oase prelungi, talie îngustă, buze bine conturate, mâini cu degete neprelungi. Părul vâlvoi, cade pe umeri nervos. O căldură nesatisfăcută în pântec. Îmi mușc buzele involuntar. Nu vreau să fiu aici, dar mâinile lui mă trag înapoi pe canapeaua din garaj și mă simt strivită de corpului zvelt, prelung.
Sărută-mă...
Fac asta fremătând, mă dezlănțui, îl țintuiesc pe spate și îl țin acolo cu privirea. Mângâierile mele îl fac să se zbată, este surprins, nu știe ce să facă, pentru o clipă dețin controlul. O plăcere interzisă pe care o descopăr acum și aici. Îl posed pentru câteva clipe, el geme, se rostogolește și mă răstoarnă cu violență, cu ură poate, mă mușcă de gât, de unde apucă.
Mă doare...oprește-te...mă doare.....oprește-te....
Într-un târziu se oprește. Mai târziu observ că am vânătăi pe mâini. Îmi mușc buzele. Mă ridic cu părul în dezodine când tocmai intră cineva.
Salve. Ce faceți, măi prieteni?!
Fabian e colegul nostru de la Arte, cu care cânt o piesă la patru mâini, Take Five, și cu care am o chimie extraordinară când suntem împreună la pian. Are păr șaten, dat într-o parte, mereu îmbrăcat elegant și retro, un gentleman desăvârșit. Cântă dumnezeiește. Îi simt privirea strălucind pe hainele mele în dezordine, părul meu nearanjat.
Am picat într-un moment prost? Nu ați zis șase seara?
Ba da. Salve omule. Bine ai venit în umilul meu garaj.
E magnific! Ia te uită, ce de instrumente...
Petrecem următoarele ore experimentând cu niște tobe mai mici, tamburina, chitara electrică, orga, apoi vocea mea împreună cu a lui Fabian, ce mai, o adevărată trupă...în devenire.
Mai avem nevoie de cineva care știe să cânte la chitară, îl găsim pe Gică, student tot la Poli, care își plimbă nervos degetele pe coarde și mișcă melodia exact în ritmul cerut. Inventăm niște ritmuri tribale, mă îmbrac în rochii lungi, mov cu verde, fistichii, îmi pun batice în cap, Fabian crează melodiile, eu le dau nuanță cu vocea și versurile, tobele și tamburina, Ștefan și Fabi cântă la orgă, ocazional și eu, Gică la chitară.
Cântăm la Balul Bobocilor la mine de la liceu. O mare de oameni înfiebântați. Întuneric presărat cu aburi violeți. Lumini roșii, verzi. Totul se învârte.
Baby, do not come near me...
I shall reject you...
place you on the moon that you love so much......
Baby, come back......
I want to tease you...to torment you....
give you pleasure and then take it away...
Pentru prima dată simt gustul amărui spumos al berii și îl văd pe lunganul care îmi oprește calea. Are cel puțin doi metri, păr lung, ochi negri, buze pline, ochi zeflemitori. Mă uit în spate, Ștefan dispăruse. O ceață îmi cuprinde mintea, mă simt atrasă iremediabil de Lunganu’ și mă simt trasă în baia băieților. Nu opun rezistență.
E bine ce faci. Lasă-te să experimentezi. Asta face un mare artist. Ești minunată. Nu vezi ce succes nebun ai?
Simt un vârtej amețitor, ceva ce nu am experimentat niciodată, ochii lui se afundă în ai mei fără nici o opreliște, mâinile lui se plimbă fără rușine peste tot, buzele ușor dulci-amărui cu un iz de tabaco mă surprind plăcut într-un altfel de sărut. Mă abandonez ca niciodată, totul se învârte, îmi pierd echilibru, cineva mă ține, plăcerea se întețește, respir din ce în ce mai greu, îmi pune mâna la gură și ne strecurăm într-un dans într-una din toalete. Gestul e atat de sexi încât mă aud scoțând sunete de încantare, sunt o chitară bine acordată sub degetele lui pline de dexteritate.
Mă trezesc câteva clipe mai târziu, respirând greu, broboane de sudoare pe frunte. Fabian mă vede. E vizibil îngrijorat.
Ești bine?
Daaaa? Daaaa! Sunt ok.
Mai avem de cântat două melodii. Vii?
Mâna lui fermă mă ajută să mă ridic, să mă urc pe scenă, văd o mulțime de capete înconjurate de abur și culori. Poate undeva, Lunganu’ se laudă că a dat norocul peste el. Nu îmi pasă. Mă simt puternică. Cânt ca niciodată. În spate, simt privirea arzătoare a lui Ștefan.
Scaunele tapițate cu roșu din Muzeul de Artă nu se aseamănă cu atmosfera de la Balul Bobocilor. Totul e sobru. Elegant. Cu stil. Mă simt închistată.
Mă duc să îmi pudrez nasul. Vii?
Ștefan se uită la mine de parcă nu i-ar veni să creadă. Se ridică și mă urmează grăbit, găsim toaleta curată, mirosind a lavandă, încuiem ușa, stăm câteva clipe și ne privim intens. Verdele lui se reflectă în licoriul meu. Brusc, mă trage înspre el, își găsește drum pe sub bluză, pe sub fustă, buzele lui mă explorează până la sânge. E ce am nevoie, simt că explodez, mă abandonez ca atunci, la bal, închid ochii și nu mă mai gândesc la consecințe. Câteva minute mai târziu auzim o ciocănitură în ușă. Era Fabian.
În zece minute începe concertul.
Am cântat The Shadow of Your Smile la pian și voce, Take Five cu Fabi la patru mâini. Aplauzele au împânzit sala largă, plină de picturi celebre, mi-au încălzit sângele care se rostogolește leneș, rasfățat prin corp.
Vezi că îți iese o șuviță rebelă din coc.
Părul ăsta neascultător. Ce să îi faci?