Femeia Sălbatică

13. Lunganu își face din nou apariția

Intru în curtea internatului cu inima strânsă. S-a înserat deja și e duminică seara. Mâine am ore și nu sunasem acasă de două zile. O teamă mă cuprinde treptat, știind că făcusem lucrurile pe care ai mei le interziseseră.
Să nu pleci cu nimeni din internat noaptea, prin baruri..
Nu fusesem prin baruri.
Să nu te întinzi cu toti ratații!
Nici asta nu făcusem, aș putea să jur că un tip care citește Schopenhauer și cântă la saxofon nu e ratat.
Să nu te îmbeți și să consumi substanțe ilegale..
Băusem, ce-i drept, un pic de vin, hai - o sticlă cu vin împreună cu Lunganu, iar iubirea, deși o consumasem din plin, nu cred că e trecută la capitolul substanțe ilegale, deși cred că maică-mea ar putea să mă contrazică. Încerc să mă îmbărbătez îndreptându-mă spre ghereta portarului, de unde trebuie să dau telefon alor mei. Lunganu a rămas în spate, avea ceva de reparat la șaua motorului, așa că mă găsesc singură pe alea lungă, cenușie, care se îngustează spre ușa mică din fier ruginit, vopsit îndoielnic cu un alb murdar. În depărtare, pe locurile de parcare ale angajaților internatului, o pată de culoare roșie.
Ce-o fi?
Inima începe să o ia la galop. Pe măsură ce mă apropii, roșul acela devine din ce în ce mai palpabil, și întrezăresc forme cunoscute care mă fac să intru în panică. E un Aro roșu, exact ca mașina alor mei, parcat strâmb pe pietriș. Cu fiecare pas, îmi dau seama că nu am nici o scăpare, era mașina noastră. Mă uit în spate după Lungan, dar nu apăruse încă.
La naiba cu toate, am trecut eu prin altele și mai nasoale..
Deschid ușa cu un scârțâit macabru, ghereta portarului dă într-o sală de așteptare, unde veneau părinți sau rude în vizită. Nici urmă de portar, telefonul cu rotiță și receptor, murdar, zace aruncat pe o masă plină de resturi de mâncare, slănină, ceapă și sunt sigură că dacă trag sertarul de la birou, îi găsesc o cinzeacă de țuică.
Intru hotărâtă în sala de așteptare, și îi văd înșirați pe toți, toate figurile demne, rănite, ofuscate ale familiei mele. Mama, persoană impozantă, îmbrăcată elegant, cu părul ondulat, răzvrătit, cu o eșarfă prinsă cu o broșă severă la reverul costumului, tata, prăvălit pe un scaun, bolborosind:
V-am zis eu, o trage ața...v-am zis eu...
Tataia, zeflemitor, om al armatei.
Nu se poate dom'le cu lipsa asta de ordine..
Și mamaia, o ființă micuță și diafană, care vine degrabă spre mine.
Ești bine, draga mamii? Ești bine?
Las-o în pace că văd eu că e foarte bine. Unde ai fost domnișoară? Hai spune cinstit...
Mama se apropie periculos de tare de mine și își aruncă palma peste obrazul meu, de îl simt pulsând de sânge. Ca atunci când era să dau foc la casă, copil fiind, jucându-mă cu chibriturile care mă fascinau, și am primit o bătaie cu cureaua de m-am învinețit toată, dacă apăsam pe vânătăi aveam senzația că iese sângele prin piele. Mormăi ceva, îl văd pe portar cum trage cu ochiul de afară, fumând amuzat, cine știe câte astfel de scene o mai fi urmărit și aud cum se deschide ușa. Când mă întorc, îl văd pe Lunganu cum intră și evaluează situația.
Cine e ăsta?
Vorbele lui tataia ne șfichiuiesc pe amândoi. Dar Lunganu se îndreaptă spre mamaia, îi ia mâna, i-o pupă în stil vechi.
Sărutmâinile...ne scuzați că am venit așa târziu...
Se duce înspre mama și aplică aceeași stratagemă.
Îmi pare rău, nu este vina ei, îmi asum toată responsabilitatea.
Mă gîndesc cu groază ce o să le spună, în timp ce dă noroc cu tata și tataia, dar totul pare extrem de plauzibil, toată lumea îl ascultă, deja suntem în expediție pe munte, în Făgăraș, venise o furtună, am pierdut trenul, ne-am adăpostit la o cabană, de aceea nu am putut ajunge la timp ca să sunăm, ne cerem scuze, află că e student la Politehnică, va fi inginer ca tata, părinții lui au o afacere personală, atelierul de reparat mașini, deja încep să se lumineze, spiritele să se calmeze. Inclusiv eu. La sfârșitul discursului lui, credeam tot ce a povestit, sunt deja în pielea personajului.
Da, mamă, îmi pare rău. Știi că nu s-a mai întâmplat niciodată.
Da, și sper să nu se mai întâmple vreodată. Dar foarte politicos băiatul.
Hm, mă îndoiesc, o trage ața dom'le, o trage ața..
Disciplină, nu știu ce fel de internat o fi ăsta, pe vremea mea...
Fain băiat, draga lu mamaie...fain băiat...
Pleacă, în sfârșit, toți în Aro roșu, o pată intensă de culoare. Care se prelinge cu zgomot și praf spre zare, eu rămânând în brațele Lunganului, recunoscătoare, pentru încă puțin timp. Portarul se uită chiorâș la noi, pe sub sprâncenele stufoase.
Las' că știu eu cine sunteți, pișicherilor. Nu mă păcăliți voi pe mine. Ai noroc că nu îți fac reclamație să te dea afară din internat.
Dar cum de la Nico știu tot, mă îndrept spre sertarul biroului, îi văd ochii cum îi ies din orbite în timp ce trag ușor de el și iese la iveală, ca prin farmec, cinzeaca de țuică. Lunganu îi face cu ochiul.
Sigur putem să găsim o cale să ne înțelegem.
A doua zi, portarul avea sertarul plin de astfel de cadouri și nu a mai amintit vreodată de dat afară din internat.
Când, în final trebuie să plece, Lunganu mă strânge tare în brațe, până simt cum mă lichefiez și îmi șoptește în păr.
Trebuie să fim mai atenți data viitoare...
Zbor spre cameră, atât de fericită cum nu am fost, decât poate atunci când mergeam în pădure cu Costi, dar atunci eram copii, acum cu mândrie, mă simt ...femeie, am crescut, ce mai! Holden Caulfield se estompează în ceață, nu mai vrea să alerge disperat să prindă copiii care se aruncă în prăpastia cu adulți. Mă văd îmbrăcată într-o rochie roșie, care îmi flutură în jurul corpului, cu o coroniță de flori pe cap, părul lung în vânt, picioarele goale, alerg prin lanul de grâu care are niște fire de iarbă și maci din loc în loc. Trec pe lângă el, parcă plutind.
Lasă Holden, ne facem noi mari într-o zi!
Mă uit la prăpastia amenințătoare de la marginea lanului, mă uit la Caulfield și mă las să plonjez cu viteză în gol.
Nu te cred!
Luiza, Cami și Nico, așezate cuminți pe un pat, înghesuite una într-alta, se uită la mine cu ochii mari și ascultă povestea.
Și a fost mișto? Și ce a facut? Și cum te-ai simțit? Ești bine? Părinții tăi ce au zis? Da el?
Abia termin să răspund pe nerăsuflate la toate întrebările, când auzim o bubuitură în ușă. Mă duc să deschid, și îl văd pe Marian, ținând de umeri o fată, o știu din vedere, stă cu noi în internat la alt etaj, cu rimelul întins pe față și lacrimile înnodate în barbă.
A făcut prostii mari, are nevoie de ajutor..
Magda are șaisprezece ani, are o relație de câteva luni cu un tip, bineînțeles marea iubire a vieții ei. Face dragoste cu el fără să se protejeze și rămâne gravidă.
Ai mei o să mă omoare. Dar eu tare vreau să țin copilul, e de la el, marea mea iubire..
Mă uit la ea clipind des și îi trag o palmă de îi sare obrazul într-o parte. Nu sunt mai brează decât maică-mea. Fetele și Marian sar să mă țină.
Ai înnebunit? Cu ce o să întreții copilul? O să te ia de nevastă? Are el bani mulți?
Aflăm că mama ei murise, tatăl locuia cu noua soție, nu departe de maștera din Albă-ca-Zăpada, băiatul are șaptesprezece ani, la un liceu bun, vrea să se facă medic. Ne uităm toți unii la alții, Nico se duce la cufărul secret cu banii strânși din pensat, epilat, cosmetică și îi dă lui Marian.
Du-te cu ea și rezolvă situația...
Lasă că mă duc și eu!
Nu îmi vine să cred că am spus aceste cuvinte. Nici nu o cunosc pe Magda, e frumoasă ca un crin, fața albă, fără nici o urmă de coș, ochii de un căprui deschis, părul aspru, des ca o coamă de leu, micuță de statură, haine sărăcăcioase.
Mă trezesc cu ea a doua zi la spital, după ore, împreună cu Marian, consăteanul și prietenul ei, fără nici un boyfriend la orizont.
Unde e ...inculpatul?
Radu...
Radu! Unde mă-sa e?
Păi ...a zis că are teste grele mâine și trebuie să studieze...ca să devină medic...
Da, la asta nu s-a gândit când s-a culcat cu tine?
Las-o, Marian, nu are nevoie acum de așa cuvinte..
Îi simt mâinile Magdei strângându-mă cu recunoștință și îi surprind privirea senină, de porumbel alb, dus la sacrificat. A naibii de treabă! Îmi vine să înjur ca un birjar. Asistenta micuță, cu părul creț și zâmbet dulce ne ia în primire, dar doamna doctor nu e așa de treabă. Îi arată toate mijloacele de contracepție și o pune să îi promită că nu o să mai vină vreodată la ea în vizită, doar amical. Magda zâmbește tristă și obosită.
Atâta sper, să mai pot avea copii...
Îi țin mâna până când adoarme sub masca cu anestezic și ieșim pe coridor, ca să așteptăm pe o bancă. Parcă mă dor sânii, oare când mi-a venit ciclul ultima dată, oare totul e în regulă? La capătul coridorului, văd o siluetă îmbrăcată în negru cu bocanci și geacă de piele care parcă se prelinge pe faianța albă, imaculată.
Când se apropie, arunci văd mai bine. Lunganu se tunsese! Pletele lui care îi atingeau umerii, sunt acum sub lobul urechii, tot plete se cheamă că are, dar într-un fel mai ordonat și poate chiar mai..sexi.
Te-ai tuns!
Dă mâna cu Marian, după ce mă strange în brațe și din nou mă simt protejată, ocrotită, ca și cum nimic rău nu se poate întâmpla cu el în preajmă.
Da, am considerat că e timpul...
Mă frământ să înțeleg conotația, dar până să găsesc soluția la ghicitorile lui...
Am o surpriză pentru prietena voastră..
După câteva ore, Magda este pe picioare, mai palidă ca de obicei, dar poate să meargă. Ea și cu Marian se suie într-un taxi, eu cu Lunganu pe motor, iar fetele mele ne așteaptă la locul surprizei. Un picnic, în aer liber, în pădure, Lunganu ne cântă melodii de jazz la saxofon,pe care se pare că l-a recuperat, noi ne îndopăm cu sandvișuri ieftine, dar foarte gustoase și bem vin în pahare de plastic. Mă uit pe furiș la Magda, este fericită, dar o tristețe ascunsă îi poposise în privire și nu cred că va dispare prea curând de acolo. Marian bea prea mult, ca să își ascundă emoția, fetele spun bancuri poroase, iar eu cu Lunganu prindem momentul să ne plimbăm printre copaci.
Ești foarte speriata, te văd. Te gândești că ți s-ar fi întâmplat ție.
Da, ție nu îți e frică de nimic?
Ba da.
Ei, la mine pe lista de frici, pe primul loc e spaima de înălțime, de locuri strâmte, de întuneric și să nu rămân gravidă...la momentul nepotrivit. La tine?
Să nu dezamăgesc iremediabil oamenii pe care îi iubesc. Și nici frica de moarte nu îmi e străină.
Ai pățit ceva? De simți asta?
Da, prietena mea cea mai bună din copilărie a murit de cancer.
O, doamne!
Îi sorb cuvintele, cum a găsit-o plângând într-o zi, și a aflat că mai are puțin de trăit, cum a dus-o în călătorie pe motor toată vara în toată țara, au dormit în cort, sau sub cerul liber, până a ajuns la spital.
Doctorul mi-a spus că i-am prelungit viața cu cel puțin trei luni, acele luni pe care le-am trăit liberi, sălbatici.
Nu îndrăznesc să întreb ce a însemnat cu adevărat fata aceea pentru el, dar sper că la momentul potrivit îmi va spune, după cum sper că Magda va avea un viitor mai sigur după întâmplarea noastră și sunt recunoscătoare pentru astfel de prieteni.
Fetele se ceartă între ele, pe ultimul pahar de vin, Marian e cu burta în sus, îi curg lacrimile de atata râs, Magda aranjează calmă restul de mâncare în coș iar noi ne apropiem, triști dar ținându-ne strâns de mână de scena colorată, cu un saxofon aruncat pe o pătură pestriță.