Femeia Sălbatică

19. O vară cu semnul întrebării

Vara asta e sub semnul examenului și am mari emoții. Știu că în ultima perioadă am învățat crâncen, de dimineața până noaptea, dar din când în când mai am crize de dureri de stomac. Nu vreau să ajung la spital, așa că mănânc sănătos, la ore fixe și m-am apucat de alergat.
Alerg seară de seară în timpul săptămânii, iar în weekend mă duc până în Prăpăstii când pot. Lunganu vine să mă vadă în continuare, vizitele lui fiind ca o gură de aer pentru un întemnițat.
Sâmbăta asta nu vine, mi-a spus că trebuie să plece cu tatăl lui cu treburi, așa că îmi fac de lucru la alergat. Dacă e ceva ce îmi place, este sentimentul de goliciune a creierului care vine la pachet cu un iz de libertate.
Ferice de cei ignoranți…
E dictonul, dar mare dreptate. Când ți se golește creierul, simți cum îți ridici cu mâna ta acea greutate despre care vorbeam. Altfel, în orice alte circumstanțe, creierul lucrează non-stop și constant, gândurile sunt ca niște viespi care te otrăvesc. Respirația sacadată, ritmică ajută. Îți crează un vid care se umple numai cu aer, nici o urmă de energie negativă și poți alerga așa la infinit, sublimă fericire prelungită, într-o lume-închisoare.
În timp ce alerg spre prăpăstii, cu răsuflarea numărată, aud în spatele meu două picioare puternice, clar de bărbat și respirații puternice, controlate. Decid să nu mă întorc, alerg în continuare în ritmul meu, încercând să fac abstracție de aceste sunete.
Peisajul se mișcă cu încetinitorul, primele pâlcuri de brazi încep să apară, apoi cabana, apoi stâncile parcă tăiate într-un mușchi imens.
Dar pașii aceia, sunt atât de enervanți, îi simți din ce în ce mai aproape de tine, de parcă te-ar urmări, de parcă ar vrea să facă să te simți inconfortabil.
Bună, cred că ne cunoaștem.
Asta-i culmea. Îmi mai și tulbură auzul cu vorbe. Dar stai, inflexiunea vocii îmi este cunoscută.
Sunt Mihai, prietenul lui Costi, îți mai aduci aminte de mine?
Bine-înțeles. Tipul cu nasul drept și alură impozantă. Care se ia prea în serios.
Mă aștept să se supere, dar nu. Își întoarce șapca invers, ca să mă vadă mai bine sau să fie văzut și râde cu glas cald.
Deci așa impresie ți-am creat.
Nu neapărat, dar sigur nu știu de ce ești prieten cu Costi. Păreți atât de diferiți.
Nu suntem deloc prieteni, suntem doar foști colegi de clasă. De ce ar fi greu să crezi că nu suntem prieteni?
Costi e atât de neserios, pus pe ironii tot timpul, pe când tu – parcă creezi universul la fiecare pas.
Așa aș putea zice și eu despre tine și Lunganu. El pus pe viață ușoară și distracții, tu ..pari o tipă pentru care viața are un sens mai adânc.
Mai…adânc, nu foarte..adânc….
Îl tachinez fără milă, mai ales că îi simt cuvintele usturătoare la adresa Lunganului.
Mă bucur că nu îți par decât ușor….superficială…
Cu femeile, nu știi niciodată…
Începe să îmi placă tipul ăsta, chiar are simțul umorului sub scutul acela scorțos. E îmbrăcat în pantaloni scurți și pot să îmi dau seama după mușchii bine conturați că e alergător profesionist. Înghit în sec.
E bine că suntem imprevizibile, altfel v-ați plictisi.
Ne plimbăm la pas, nu mai vrem să alergăm, descopăr o reală plăcere de a sta de vorbă cu el despre orice. Parcă nu ar exista bariere, limite. Mă place, se vede, dar nu îl încurajez. Știe că sunt într-o relație. Ne prinde ploaia, el are o bluză de trening, mi-o dă și mă conduce până acasă, deși nu stă în acea parte a Zărneștiului. Stăm în fața blocului și mai povestim, și văd în timpul acesta cum se mișcă perdelele de la apartamentul meu, ca și cum cineva ar trage cu ochiul.
Când deschid ușa, Tetina mă așteaptă, zâmbind misterios, îmbrăcată într-una din rochiile ei negre cu broderie roșie.
Nu știu cine era băiatul cu care stăteai de vorbă afară, dar e altă rasă…
Tetina l-a plăcut întotdeauna pe Mihai, și mama de altfel, considerându-l întotdeauna tipul potrivit pentru mine. De când intrasem în spital și nu mai voiam să învăț, nu mai aveau ochi pentru Lunganu. Bine-înțeles că nu aveam de gând să rup relația mea de dragoste, unul din motive fiind să le necăjesc și să fac pe dos.
Asta le povestesc fetelor, Luizei, lui Cami și Nico, atunci când vin să mă viziteze la Zărnești.
Pe bune, a apărut un tip nou!
Nico are gura deschisă, părând foarte surprinsă, trecându-și mâinile prin părul castaniu și scurt.
Nu te cred, cine poate fi mai hot decât Lunganu!
Luiza își trece limba peste buze și își balansează cârlionții roșcovani.
Da, au dreptate fetele, Lunganu e tare!
Luiza pare o zână din povești, cu silueta ei grațioasă și părul ei blond, lung și cuminte.
Fetelor, dacă nu ați fi prietenele mele, aș crede că sunteți toate trei niște….sluts!
Râdem toate trei, de parcă am fi niște gâște certărețe și facem un picnic pe vârful dealului.
Ați mai învățat fetelor, ceva pentru bacul ăsta?
Eh, pe ici, pe colo…
Nici una din fete nu pare interesată de examen, așa că vorbim de ce se mai întâmplă în internat și în viața lor personală. Mâncăm sandvișuri, bem bere, Nico a adus niște bomboane, marfă ilegală, bine-înțeles, de te lingi pe degete.
Ti-am adus o listă cui să îi mai scrii scrisori de dragoste, băieții sunt foarte dezamăgiți că nu mai stai în internat.
Numai băieții?
Încep să râd, oarecum curoajoasă, deși simt o tristețe cum mi se prelinge în suflet.
Și noi, of course, ne-au adus una de la țară, șleampătă și tontă..
Dar o dăm noi pe brazdă.
Și dacă nu vrea, out! Își găsește altă cameră.
Mi-a fost dor de ele, suntem toate în ultimul an de liceu, fiecare cu vise, ambiții, probleme. Păr lung, scurt, blond, roșcat, brun, drept sau cârlionțat stăm rostogolite, încâlcite prin pătura mare, pufoasă, cu carouri de toate culorile și primim lumina soarelui cu mare bucurie. Le conduc la tren cu mare tristețe în suflet și mă întorc la învățat.
Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, la mulți ani!
Ana deschide ușa apartamentului nostru și vocile cristaline pătrund în hol, împreună cu lumânări, clătite și baloane verzi, galbene, albe și vișinii. Cele trei prietene și Horia năvălesc în casă și o strâng în brațe. O surpriză binemeritată. Ochii ei strălucesc aparte, chicotește în timp ce îi invită în camera ei să facă un picnic cu pizza pe o pătură, pe jos. În afară de băiatul simpatic, de care Ana mi-a spus că e altfel decât mine și ea, nu e nici o diferență între noi două. Două suflete sensibile și iubitoare de oameni.
Ba e una, despre care nu ți-am povestit, dragă cititorule. Suntem în stare de urgență de opt săptămâni. Am mai menționat asta mai devreme, de fapt acesta fiind motivul pentru care am început să scriu.
Ca în secole trecute, când nu știam multe despre medicină și nu aveam prea mult respect față de viețile oamenilor, a izbucnit o epidemie. O epidemie oarecum neobișnuită, care se răspândește în timp ce scriu, în toată lumea. De necrezut.
În secolul cinsprezece, când Cristofor Columb a ajuns în America, le-a dus indigenilor pături.
Ce înseamnă asta, tati?
Asta înseamnă că au vrut să îi omoare. Ce nu știau ei, era că păturile veneau de la bolnavi din Spania, care sufereau de holeră sau alte boli terminale.
Oh, tati, deci nu ar trebui să sărim la primul cadou primit! Și de la oricine.
Lui Mihai, sfătos ca de obicei, nu îi vine să creadă că fiica lui a împlinit paisprezece ani. Și că nu putem să îi serbăm ziua de naștere. Bunicii sunt exilați, înspăimântați în Zărnești, noi la Brașov. Nu avem voie să ieșim pe străzi, să ne plimbăm, să mergem în vizite, să ne vedem prietenii. Dar aici, pe foile acestea de hârtie, virtuale sau nu, am libertate totală.
Nu am organizat nimic, dar iată, copiii, cu un simț acut al ritului de trecere…
Mami, eu nu mai sunt copil, acum sunt adolescentă...
Nu au lăsat să treacă neobservat un membru al comunității lor.
Mă uit cu recunoștință la prietenii Anei, cu părul castaniu, brunet, creț, scurt sau lung, cu ochelari sau fără, suflete inocente care nu pricep de ce trebuie să stea în casă atâtea săptămâni, de ce trebuie să poarte măști pe față și mânuși în mâini, de ce nu se mai pot duce la școală, de ce mor atâția oameni și de ce iese atâta energie negativă din televizor sau radio. De ce părinții lor se ceartă, sunt înspăimântați sau nu mai au loc de muncă.
Așa de înspăimântată am fost eu când am dat examenele de sfârșit al liceului și intrare la facultate. Lunganu merge alături de mine, mă ține cu o mână și cu cealaltă fumează o țigară relaxat.
Nu știu cum poți să fii atât de nepăsător. Eu mă zdrobesc aici toată.
Nu știu cui i-ar folosi să îmi pese de lucruri atât de neimportante.
Dar sunt importante pentru mine.
Nu am de gând să încep o ceartă tocmai înainte de examen, mai ales că mi-am ales cu grijă rochia. Neagră, mulată pe corp, cu umeri decupați. Ruj roșu. Părul prins. Arăt minunat pentru o astfel de ocazie. O femeie nu ar trebui să plece din casă fără imaginea ei de putere, în cazul fiecareia din noi putând diferi mijloacele. La mine contează rochia, rujul și părul.
Ana întoarce rochia de banchet (care nu se va mai ține din cauza pandemiei) pe toate părțile. Nu credea că îi vom mai face vreo ținută din cauza situației. De un roșu-corai, cu trenă sub genunchi, altfel scurtă, cu partea de sus dantelată, arată ca o căpșună pârguită.
La ce mai îmi trebuie mami rochie, acum că nu se mai ține banchetul?
Bine-înțeles că îți trebuie, iată și pantofii și geanta. Facem noi un banchet al nostru.
Mă privește recunoscătoare, se îmbracă încet, tristă, cu minunăția roșie, își pune pantofii decupați cu toc și geanta asortată în mână.
E ok?
Încă nu.
Îi prind părul în coadă, îl ondulez într-un coc și îi dau pe buze cu gel roșu cu sclipici.
Acum e gata, fetița mea puternică și curajoasă.
Am să pun în caseta cu amintiri prețioase, îmbrățișarea ei caldă, recunoscătoare și poza ei de la sfârșitul clasei a opta, cu rochița special creată pentru ea.