Femeia Sălbatică

8. Internatul adolescenței mele

Internatul e un loc unde poți fi departe de cicălelile părinților, să fii liber, să te descoperi, să supraviețuiești junglei de oameni înfometați după mâncare, după afecțiune, prietenie, să lupți pentru liniște, spațiu, uneori și aer. Oricum, îți ia multă energie ca să te menții în echilibru în viața personală și la școală.
Simt o urmă de regret când Lunganu’ mă parchează în fața gardului căminului. Nu are voie înăuntru, e gardian la poartă până seara târziu, când se dă stingerea și se închid porțile. Căminul de fete în dreapta, cel de băieți în stânga.
Te caut mâine. Aveți telefon pe aici?
Mai vorbim.
Vreau să îi fac viața cât se poate de grea, să nu creadă că o să îi meargă așa ușor. Nu îl văd descurajat, dimpotrivă. Se suie relaxat pe motor, îmi face cu ochiul și pleacă cu zgomotul specific, inundându-mi pipetul de regrete molcome, călduțe.
You are such a jerk sometimes...
Mâine am o zi grea, fizică, mate, chimie mult de scris și studiat. Mă retrag în sala de lectură, stau până la miezul nopții și mă furișez în cameră, ca să nu trezesc pe nimeni. În camerele alăturate, unii cântă la chitară, în baia de pe coridor se aud sunete de încântare. Ce mai, o adevărată grădină zoologică. Se descurcă oamenii cum pot și ei.
Trec vreo două zile, fără nici un semn din partea Lunganului. Încep să mă ofilesc. Toate începuturile sunt promițătoare, dar nu țin mult. Din păcate...
Îmi iau geanta, salut colegii și plec din clasă abia ținându-mi lacrimile de frustrare. Trec de gardul școlii, fără să privesc în dreapta sau în stânga, când mă simt apucată de braț, mai degrabă smucită aș putea spune. Îmi ridic privirea cu speranță, crezând că e Lunganu’, dar în fața mea stă încruntat Ștefan, cu părul șaten, aproape roșu în bătaia soarelui, brațe încrucișate, ochi verzi întunecați.
Ieri seară am avut repetiție. Am sunat într-una la poartă la internat și mi-a zis că nu erai acolo.
O pauză prelungă în care încerc să îmi iau mai mult aer. Uitasem cu totul. Asta îi spun.
Îmi pare rău. Am uitat. Am avut mult de studiat.
Aha, și studiul l-ai făcut în pădure...
Prima oară cred că știe, apoi îmi dau seama că bâjbâie. Joc totul pe o carte.
Am fost la biblioteca centrală. Nu am avut de unde să te sun. Sorry.
Îl văd mai liniștit, dar un nor negru îi trece prin priviri.
În ultima vreme nu mai mi se pare că suntem pe aceeași lungime de undă.
Mă gândesc la Fabian și Gică, cât efort au depus în melodiile noastre și nu vreau să distrug munca noastră.
Când repetăm cu trupa, aș vrea să lăsăm problemele noastre  la o parte. Să fim doar prieteni si membri ai trupei. Tu știi că eu te apreciez foarte tare.
Mă apropii de el, îi pun mâna pe braț și încerc să îl sărut pe obraz. Își întoarce scârbit fața.
Ai face bine să nu mai întârzii. Ne vedem sâmbătă seară la șase.
Se întoarce cu spatele și pleacă grăbit, de frică, parcă, să nu se răzgândească. Îl salut comic, fără să mă vadă, dar să audă un....yes, Sir! și plec în partea cealaltă. Cât mai departe de el. Îmi dau seama, deși nu vreau să recunosc, cât de tare m-a rănit scârba de pe fața lui, adresată mie.
Un sentiment asemănător urii îmi dă târcoale și asta nu duce la nimica bun. În seara aceea,ies la alergat. Să îmi eliberez endorfinele, să îmi limpezesc mintea confuză și dezamăgită. Lac de sudoare, fac repede un duș, pentru că fetele de la mine din cameră stau și ele la coadă.
Cu Luiza, Cami și Nico împart camera de patru metri pe patru, o baie unde se mai plimbă gândaci, un frigider potrivit ca mărime, dar îngălbenit de vreme și un aragaz mic cu patru ochiuri, portabil, cu butelie. În cameră încap cele patru paturi suprapuse, două câte două, două birouri vechi și scrijelite cu patru scaune din lemn, care scârțâie la fiecare apăsare. Un dulap mai mare la intrare si un cuier mic. Un cos de gunoi. E mai bine decât să fac naveta de la Zarnești. Sunt la un liceu bun, unde trebuie să mă preocup de lecții, dar sun în fiecare seară acasă, pe fix, de la poartă, ca să stea ai mei liniștiți.
Luiza e roșcată, cu pistrui, ochi albaștri, mai plinuță, cu mult simț al umorului. Cami, păr lung, blond, ochi aproape negri, un pic bâlbâită, cu o siluetă de invidiat. Nico, îndrăgostita internatului. I-a verificat pe toți băieții din internat, știe care e bogat, care nu, care e bun la pat, care nu...are un carnețel unde își notează lucrurile acestea și le vinde pe bani bun, sau ciocolată, așa că silueta ei nu e chiar în parametri, e mică de statură, păr scurt, țepos, cu ochi căprui strălucitori, se îmbracă în tot felul de haine fistichii.
Da, păi tu zici, care ai țâțe, fund, talie, tot ce îți trebuie...și mai ai și noroc la băieți..
Nico mi se adresează mie, admirându-mă nu știu din ce motiv, aducându-mi aminte cum cu greu m-au convins să mă epilez peste tot. Ne încălzeam ceara în cameră intr-o oală și ne ajutam reciproc. Se adunau o grămadă de fete la ușa noastră, iar dacă auzeai urlete, sigur era seara de epilat. Rămâneam toate cu urme roșii sângerânde pe piele. Dar cui îi păsa, după o zi, treceau. Nico încasa banii, pe care îi cheltuiam împreună, pe toate prostiile. Marfă de contrabandă, cum zicem noi. Dulciuri, ștrampi ieftini din mătase, prezervative, țigări, câteodată băutură, pensete, ceară, lumânări parfumate, mancare de proastă calitate și câte și mai câte. Luiza avea talent la făcut unghii, Cami vopsea părul fetelor, iar eu....cam netalentată la capitolul cosmetică....scriam scrisori de dragoste, cui avea nevoie. Băieții stăteau de data asta la coadă, Nico le lua interviu la toți și îi trimitea pe rând la mine.
Vezi, ăsta e de la țară, da e deștept. Tipa e la mate-fizică. Cum să se uite la el.
Marian e blond, cu pistrui, înalt-deșirat, cu părul vâlvoi, mâinile bătucite de munca la câmp, cu haine vechi și ponosite.
Lasă-l Nico, nu îi lua nimic. Pe ăsta îl fac pe moca.
Nico strâmbă din nas, dar îl lasă.
Zi-mi despre ea, cum o cheamă?
Cu chiu cu vai scot de la el că o cheamă Raluca, e fata visurilor lui, a văzut-o la bal, vrea să o scoată în oraș, e blondă și tocilară.


Dragă Raluca,
Nu am avut cum să nu te observ la Balul Bobocilor, străluceai ca o făclie pe ringul de dans în rochia ta verde smarald.
Aș vrea să ieșim împreună la o plimbare, în Parcul Central, mâine după ore. Sunt convins că nu o să regreți, de când te-am văzut, inima îmi tresare de emoție pe coridor, gândind că vei apărea tu.
Te voi aștepta la ora trei, după ore, sub salcie, cu un trandafir alb în mână.
Număr orele până atunci,
Al tău,
Marian
Nico strâmbă din nou din nas.
We need a major change!
Îi schimbăm coafura, îi dăm ochelarii omului jos, îi căutam haine de împrumut prin tot internatul de băieți, îl învățăm ce să spună, cum să facă, a doua zi vine plutind pe aripile vântului și ne zice cât de bine a fost la întâlnire și că se vor mai vedea.
La auzul unui asemenea succes, puțin probabil, coada băieților se face din ce în ce mai mare și tarifele se înmulțesc, uneori săruturi și îmbrățișări vânate de Nico, parfumuri, gablonțuri, dar cu cât se înmulțesc clienții, cu atât îmi pierd liniștea.
Ies pentru câteva clipe în curtea largă a internatului, unde puteai primi vizitatori și văd în depărtare o motocicletă.
Parcă seamănă cu a Lunganului...
Încerc să alung acest gând, mă așez pe o bancă și dintr-o dată aud o voce joasă, tulbure, familiară.
Nu te mișca...nu te întoarce...gâtul tău arată perfect în poziția aceasta.
Simt cum mă topesc de emoție, încerc să o controlez, dar un sărut delicat pe pielea gâtului îmi dă peste cap planul. Săruturile se înmulțesc, dar nu am voie să mă mișc. Mă cuprind furnicături în palme și tălpi.
Lumina
Vocea lui se pregătește să recite ceva.
Lumina ce-o simt
Năvălindu-mi în piept când te văd
Oare nu e un strop din lumina
Creată în ziua dintâi,
Din lumina aceea-nsetată adânc de viață?
Întunericul ce îl simt
Năvălindu-mi în ochi, când te văd,
Oare nu e un strop de lavă
Din cel dintâi vulcan?
O combinație de Blaga-Lunganu’ creată special pentru mine, mă simt plutind, probabil ca Marian, încerc să nu mă mișc, gândind că mai urmează ceva, dar când în sfârșit mă uit de unde venise poezia, Lunganu dispăruse pe motorul său cu cinism. Mă încălzește toată și acum mă lăsa așa. Gata, declarat sunt enervată. Mă întorc în cameră, țip la toată lumea, Nico înțelege, îi dă pe toți afară și mă ține în brațe, când în sfârșit pot plânge încetișor, ca un copil speriat în brațele recomfortante ale mamei.
Îmi simt părul umed și pleoștit. Nu îndrăznesc să mă uit în oglindă.