Femeia Sălbatică

11. Cămara cu licori ascunse

Când ajungem acasă, printre multe plase, caserole mari și mici, cu mâncare sau dulciuri, scot de sub haină, când sunt în siguranță, în baie, caseta din piele, găsită în camera mea. Acolo unde sunt toate secretele tinereții mele. Miroase a lavandă, a ceva vechi și valoros. Deschid capacul și toate scrisorile se împrăștie pe covorul tărcat de pe gresie. Pisica pășește curioasă printre foi, mirosindu-le cu interes. O împing ușor și iau prima scrisoare, mai îngălbenită decât celelalte.

Dragă C,

Bucureștiul este un oraș în care poți să te pierzi, poți fi tras pe sfoară, poți să îți găsești marea dragoste și poți fi jefuit...

Zâmbetul mă cuprinde la amintirea cuvintelor Lianei, din adolescență de data asta, prietenia noastră traversând cu ușurință anii grei de sens, care se rostogoliseră leneș peste noi, fără daune prea grave...cred. Renunțasem la simboluri, era mai facil așa.

La facultate e interesant, facem tot felul de restaurări, picturi murale, picturi tradiționale în ulei sau acuarelă, grafică, tot ce vrei și ce nu vrei.

Internatul meu e la periferia orașului, merg până acolo cu metroul. Tocmai veneam de la Brașov, într-una din vizitele mele la voi, mă dau jos cu bagaje, oale de mâncare, ca la nebuni...când...la ieșirea de la metrou, doi tipi, pe care îi cunoșteam de undeva, mă acostează.

Ce faci, gagico? Ia scoate tu banii! Repede!

Îți dai seama că aveam la mine bani de la bunici, mâncare de la ei, toată averea mea pe două săptămâni. Am stat și m-am gândit ce să fac câteva secunde după care....

Acum râd în gura mare, până când Ana vine lângă ușă și zgârie care un cățeluș care vrea atenție. Parcă o văd pe Liana, cu claia ei de păr creț, afro-style, cu două valize uriașe și o pălărie haioasă pe o parte ucigându-i pe cei doi tâhari doar cu privirile ei întunecoase și tăioase. Mă întorc grăbită la lectură, știind că nu mai am mult timp, auzind-o pe Ana devenind impacientată.

...după care am trântit valizele jos, mi-am pus mâinile în șolduri și le-am zis:

Băieți, pe voi vă știu de undeva...aha..sunteți prieteni cu Carlos, tipul din Mango66, unde îmi expun lucările. Ia faceți voi bine și mă ajutați. Valizele ăstea sunt tare grele și e lung drumul până la internat.

Good on you, girl! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut să reacționez așa. Și, ce s-a întâmplat?

Draga mea, s-au uitat cruciș la mine, apoi m-au recunoscut, frecventând destul de des barul acela unde ei erau clienți fideli și ....m-au ajutat. Au cărat valizele, ca niște câini credincioși, eu promițându-le că le pun o vorbă bună la managerul barului.

P.S Ți-am făcut și ție un tablou, by the way. Să îmi spui ce părere ai.

Liana. Cu ea am împărțit și bune și rele. Tabloul ei, o grafică complicată, zace și acum la noi în sufragerie, într-un loc special, cu spot deasupra, seara în special îmi place să îl privesc, să îmi aduc aminte de vremuri demult apuse. De câte ori vine cineva în vizită, stă câteva minute fără grai în fața desenului, întoarce capul mult în dreapta, apoi în stânga și întreabă.

Ce vrea să reprezinte?

O mulțime de meandre, o barcă cu pânze și un steag, un copil în burta mamei, o clepsidră.

Cine mai știe?

Dar de ce ar trebui să însemne ceva? Arta ar trebui să aibă întotdeauna sens? Poate creează doar emoții în sufletele oamenilor, le ancorează cele mai secrete amintiri, ca atunci când ne faceam cort în curtea adăpostită de doi nuci, lângă care agățasem un hamac improvizat și povesteam despre băieți, punându-ne o lanternă sub față în miez de noapte.