Femeia Sălbatică

21. Hai cu motocicleta! Pe cai și la plai!

Lista e în fața mea de zece minute și tot nu îmi vine să cred. Am intrat la facultate. Mihai are dreptate, atunci când îți dorești ceva cu adevărat și pui osul la muncă, se îndeplinește. Parcă un bolovan uriaș mă împiedică să îmi iau zborul, nu știu de ce , dar mă ține pe pământ, în timp ce inima mea bate din ce în ce mai tare. Buzele le simt uscate, e vară, poate prea cald, un vânt subtil îmi mângâie materialul din mătase al rochiței verzi care se mișcă neastâmpărată în jurul coapselor. Nu știu de ce am ales să mă îmbrac așa. De obicei nu sunt elegantă. Prefer haine casual sau sport, bocanci, geacă de piele. Dar azi, nu știu cum să îți zic, mă simt specială, de parcă s-a întâmplat o schimbare. Am trecut de dimineață pe lângă oglindă, înainte să plec spre tren, și pentru prima oară m-am uitat prelung în ochii mei, nu am mai fugit. Am văzut linia pleoapelor, genele, căpruiul amestecat cu o nuanță verde, nasul un pic acvilin, părul rebel, talia si felul cum îmi cădea materialul pe corp și am zâmbit involuntar.
Azi o să fie o zi bună!
Și este.
Iubita mea, felicitări! Am o surpriză!
Lunganu stă în fața mea, zâmbind larg, cu un buchet mare de iriși. Clipesc des, nu îi spusesem că vin azi în oraș în caz că răspunsul nu era cel așteptat. Sărutul lui Mihai încă se odihnește pe retină și brusc mă simt vinovată.
Ce surpriză?
Am terminat și eu cu examenele din sesiune, așa că am făcut planuri. Așa cum ți-am promis. Mergem cu motocicleta în vacanță. Să fim doar noi doi.
Inspir cu putere, iau irișii în brațe dar gândurile mi se învălmășesc și mă apucă o durere de cap.
No, în ce te-ai băgat?Să văd cum te descurci...
Îți mulțumesc. Sunt atât de frumoși. Când vrei să plecăm?
Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Săptămâna viitoare e ok?
Mihai pleacă să dea examenul la București, așa că am o săptămână să descurc ițele. Poate nici nu îi spun și las lucrurile să curgă de la sine. Nici eu nu mai știu. Dintr-o dată, intrarea la facultate nu mi se mai pare așa o încercare grea, prin ce trec acum e mult mai complicat.
Bravo, mamă, ai intrat la facultate!
Mama se bucură în sfârșit, îi văd zâmbetul mândru pe față. Tata mă felicită și el.
Și a câta ai intrat?
Mă opresc stupefiată de întrebare.
Cui îi pasă? Am intrat.
Ei, vreau să știu și eu clasamentul.
A patruzecea din șaizeci.
Aha.
Văd că expresia chipului ei se schimbă puțin, locul 40 nu e grozav, probabil îi invidiază pe cei care sunt pe primele locuri și primesc diplome pentru cei mai grozavi copii. Mă duc la mine în cameră și plâng înăbușit în pernă. Cea mai îngrozitoare zi din viața mea.
Nu l-am mai văzut pe Mihai de când am băut șampanie pe bancă dar știu că se pregătește pentru examen. Fac deja pregătiri să plec cu Lunganu, puține haine pentru că nu avem unde să le punem pe motocicletă. Mă duc în Brașov în fiecare zi pentru ultimele cumpărături și aranjamente. Cumva mă simt liniștită. Cobor din tren pentru a nu știu câta oară în săptămâna asta și îl văd pe Mihai cu bicicleta așteptându-mă, cu un zâmbet stingher. Nu am aer pentru câteva secunde. Mă adun totuși și reușesc să evit un sărut printr-o îmbrățișare.
Să te felicit din nou! Am auzit știrile oficiale!
Cu siguranță bârfa în Zărnești circulă ca gândul!
Ești supărată?
Mergem unul lângă celălalt, fără să ne atingem, îl văd trist, cu ochii adumbriți de gânduri negre, târând bicicleta după el. Îmi vine să îl strâng în brațe, să îi spun cât de mult înseamnă pentru mine, dar nu mi se pare corect. Mă și aud zicând aceste lucruri, care îmi țâșnesc efectiv de pe buze, simțind că explodez dacă nu îi spun....decât o parte din adevăr.
Sunt într-o relație cu tipul ăsta de doi ani. Sunt încă îndrăgostită de el. Nu pot să rup relația când nici măcar nu știu ce e cu mine. Vreau să aflu dacă e ce îmi doresc sau dacă nu. Momentan te văd ca pe prietenul meu cel mai bun. Și dacă va fi să fim împreună, vom fi. Apreciez foarte mult relația noastră, e una din cele mai speciale din viața mea. Te rog nu fi trist.......
Îi întind un trandafir pe care îl rupsesem dintr-o grădină, de un alb pal, frumos mirositor. Îl ia încet, poposind ușor cu degetele pe mâna mea și un curent istovitor îmi trece prin corp. Îi văd lacrimile în colțul ochilor, tresar puternic, nu mai am aer, cu greu încerc să mă abțin să nu plâng.
Nu pot să vorbesc acum. O să îți scriu, dacă mă lași...
Accept cu o mișcare a capului, pentru că nici eu nu mă simt în stare să spun o vorbă. Se suie pe bicicletă și pleacă fără să se uite înapoi. Îl urmăresc cu privirea până dispare, apoi dau drumul șuvoiului de lacrimi până ajung acasă.
Nu am primit nici o scrisoare în acele zile, știu că pleacă la București, așa că îi trimit prin Costi un bilet scurt în care îl asigur de prietenia mea și gânduri bune pentru încercarea din viața lui. Nu am primit nici un răspuns.
Bagajele sunt făcute la ușă, îmi iau la revedere de la ai mei și sar pe motorul Lunganului care mă așteaptă în fața blocului spre o nouă aventură. Cu o tristețe mare în suflet care se ostoiește cu cât distanța dintre mine și Zărnești devine ceva nemăsurabil. Vântul îmi biciuiește fața, cu ură chiar, apoi o ploaie de vară îmi acoperă lacrimile, până când Lunganu îmi dă casca pentru protecție. Așa nu mai poate vedea nimeni ce simt. Motorul motocicletei e muzică pentru urechile mele, îi cuprind corpul cu mânile, mă sprijin de spatele lui puternic și mă las dusă de soartă, acolo unde va considera ea.
Avem cort, tuci, mâncarea o luăm din fiecare localitate unde poposim și ne gătim singuri. Mergem spre Lepșa cu direcția Transfăgărășan și Transalpina.
Un drum pe care orice motociclist adevărat trebuie să îl facă.
Dacă mă întrebi pe mine, prefer oricând un pat bun și un duș civilizat. Îmi iau apă din râuri și mă spăl cu petul, ceea ce câteodată îmi provoacă stres dar Lunganu îmi pune un prosop în jurul corpului și mă șterge viguros, făcând glume pe seama pudicității mele.
Curățăm cartofi zilnic, ne cumpărăm din sate ceva legume și carne apoi gătim gulaș de câte ori avem ocazia. E destul de mult de muncă, dar îmi prinde bine. Nu mă gândesc la nimic altceva. Mă scufund în peisajele sălbatice, munți înalți, păduri vesele, râuri amețitoare. Natura e balsam pentru sufletul meu. Noaptea, facem focul, stăm cu orele bând vin și chicotind, brațele lui mă cuprind cu putere și îl las să mă poarte către tărâmul cu senzații nebănuite, chiar dacă mintea mea, pe furiș, uneori poposește la imaginea unei perechi de ochi mari, căprui, calzi, cu gene dese.
Ajungem la Lepșa, un sătuc în munții Vrancei și simt cum mă cuprinde o stare de bine, de liniște văzând locurile oarecum semănătoare cu ale Zărneștiului meu. Căsuțele sunt cochete, colorate, zona acoperită de copaci de mai mult de un fel de verde și mirosul de cetină de brad îmi gâdilă nările. Râul Putna, falnic și repede, trece prin meandrele locului.
Locul ăsta e faimos pentru păstrăv. Astăzi mâncăm pește!
Am crezut că ne oprim undeva la un local, dar nu. Lunganu vrea să prindă peștii cu undița. Oprește motorul undeva lângă râu pe un platou ferit de pâlcuri de copaci și ferigi imense, de parcă suntem într-o junglă.
Întindem pătura, desfacem cortul, eu mă duc după lemne iar Lunganu își potrivește undița. În timp ce aleg lemnele pentru foc, aud un fâșâit în spate și văd ditamai namila de câine. Îngheț cu lemnele în brațe și nu fac nici o mișcare, ca atunci în parcare. Parcă simt durerea în cicatricile de pe picioare ca o săgeată ascuțită care îmi ajunge până la os. Nu pot să strig, nu pot să respir. Sunt o statuie de gheață.
No păi oți fi prințesa albă domnia voastra?
Surprinsă încă mai mult, văd un cioban, un cioban adevărat, cu toiag și o zeghe pe spate care trage dintr-o țigară, lângă care vine credincios ciobănescul mioritic.
Prințesa albă?
Păi așa e legenda locului domniță...
Se vede după vorbă că nu sunteți din partea locului.
Nu, vai, suntem din Brașov.
Aaaa, o zonă tarie frumoasă, ca a noastră.
Încuviințez și un zâmbet ușurat mi se ițește pe buze.
Am crezut că o să mă mănânce câinele dumneavăastră...
Cine, Lord? E ca o pisicuță, nici gând.
Silueta misterioasă a bărbatului e învăluită de mirosul de tutun și cetină.
Prietenul meu prinde pești, nu vreti să beți ceva cu noi?
Ah, prinde pești, ai? Ia să-l văd.
Și să terminați povestea cu prințesa albă.
Ce-i drept, am un tricou alb și pantaloni scurți de aceași nuanță. Parcă suntem rupți dintr-o poveste. Lunganu zâmbește larg omului, îi strânge mâna, Lord se așează undeva într-un colț, protectiv, dar treptat, vine către mine și se lasă mângâiat.
Vă place, asta înseamnă că aveți suflet bun.
Cel mai bun!
Lunganu zâmbește și mă sărută peo braz.
Până acum nu am prins nimic din păcate. Deși sunt zeci de pești.
Păi las că vă arăt ieu cum se face.
Ciobanul taie o creangă de brad, o ascute în vârf și se așează cu cânele la pândă pe malul râului. Ca în filme, aruncă săgeata și câinele sare în apă după ea. În câteva secunde, se întoarce cu un pește în gură. Apoi altul și altul, până crede el că ne ajunge pentru o masă. Mă învață apoi cum se curăță peștele, și crede-mă, nu e una din treburile mele preferate. Mirosul îmi face stomacul să se întoarcă pe dos. După ce îndepărtez solzii argintii-uleioși și interiorul bietului păstrăv cu apă din râu, aprindem focul, apoi după ce se mai domolește, înfigem peștele în bețe lungi de lemn, țăcălii cum le zice prin partea locului și auzim sfârâitul care ne ațâță foamea.
Pe un ștergar, omul pune niște frunze de cetină peste care așează bucata aurie negricioasă a peștelui bine facut.
Ei păi așa se mănâncă pe la noi.
Scoate apoi o sticlă cu țuică și niște țoiuri mai mici din desagă și ne servește cu licoarea parfumată, dar atât de tare încât mă face să mă înec. Râd amândoi de mine, iar Lord se apropie în semn de prietenie și mă lasă să îl scarpin după ureche.
Păi să vă spui de legendă...Apăi se spune că un cioban și-o pierdut oile în apropierea cascadei noastre, Putna pe nume, le-a căutat ore în șir până l-a prins noaptea. Probabil nu a avut un câine așa isteț ca al meu. Așa-i Lord?
Zâmbim amândoi și Lord răspunde stăpânului cu un schelălăit.
În somn, i-a apărut o lumină puternică, prevestitoare. A doua zi, când s-a trezit, i-a apărut în cale o prințesă frumoasă, îmbrăcată în veșminte albe, care i-a întins un pumn de diamante și i-a spus unde își va găsi oile. Se spune că, după miezul nopții, o dată pe an, această femeie apare și dăruiește un pumn de bijuterii celui pe care îl întâlnește.
Povestea, licoarea și compania îmi încălzesc sufletul și corpul.
Deci domnia ta crezi că eu sunt prințesa albă.
Lunganu îi oferă ciobanului un pachet întreg de țigări.
Sigur că e. E prințesa mea albă.
Ciobanul dă trist din cap. Se uită fix în ochii Lunganului.
Din păcate domnița în alb nu aparține nimănui, mai ales unui singur bărbat.
Cuvintele acelea, prevestitoare, magice mă zgândăre o lungă perioadă de timp. Trag cu ochiul la fața iubitului meu, dar nu văd nici un nor care să aducă vreo furtună. În schimb, ciobanul se uită la mine lung, galeș, de parcă așteaptă încuviințarea mea.
Poate nu i-am lăsat un pumn de diamante, dar i-am dat omului o sumă generoasă pentru o bucată de caș afumat din partea locului. Și acum îmi aduc aminte de acel gust inconfundabil și de privirea aceea stăruitoare, care sfredelea până în adâncurile mele.