Femeia Sălbatică

15. Tăcere

Cred că e momentul să vă povestesc ceva despre tata. Poate l-am prezentat până acum în nuanțe mai cețoase, dar de fapt nu am spus esențialul despre el.
Doru a fost de mic un băiețel foarte deștept, implicat în toate proiectele străzii, cu gașca de copii. Micuț, slab, cu ochii verzi, promițători. Îl diviniza pe fratele mai mare, Nicu, care moștenea numele tatălui și era primul fiu, prin urmare moștenitorul de drept al unei familii cu mare spirit întreprinzător într-un sătuc de munte.
Să vă explic cum este cu satele de munte: trebuie să ai casa cea mai mare, ca să poți fi luat în vizorul vecinilor, să fii o persoană de care se ține cont. Să fii primul în fabrică pentru a primi diploma de cel mai bun angajat. Să te căsătorești după cum spun părinții, să te duci la muncă acolo unde îți spun ei. Cu alte cuvinte să joci după cum îți cântă alții, sau să trăiești după șabloanele altora. Nu există psiholog și te numești "Tovarăș", nu știu al cui tovarăș, dar la ora șase dimineața, tot podul care unește partea nouă a orășelului de partea industrială, e plin de o coadă imensă, pe 5 rânduri, de oameni gri, cu serviete în mână, care merg spre uzină.
Interesant acest concept de "coadă", l-am cunoscut din proprie experiență. Eram mic copil când mama mă trimitea după pâine, sau unt, lapte, ouă și simțeam cum mă ia cu leșin de la stomac. Nu puteam să îi spun că nu mă duc, știam consecințele, cu lacrimile ascunse, luam plasa și mă alăturam convoiului de adulți și copii care se scurgeau pe străzile înguste spre Gostat, Pâine sau Alimentară, uneori spre rai, Cofetăria. Acolo unde erau felii de tort, Krantz, Doboș, Savarine, sucuri locale Brifcor sau sifon cu zeamă colorată de zahăr, bombonele mici în sute de culori Chip, sau cele verzi cu steluțe argintii din mentă, chinezești.
Se auzea la un moment dat un strigăt pe străzi, "Portocale!" și în câteva secunde mii de copii umpleau parcarea din fața blocului și alergau disperați spre alimentară ca să prindă măcar o bucată.
La coadă la pâine era să îmi pierd prima oară viața. Erau cinci rânduri lipite, nu știu dacă aveam un metru înălțime, eram înconjurată de sute de oameni, unii fără dinți, deși tineri, erai șmecher dacă aveai pile la un dentist (dar asta este o altă poveste), majoritatea cu părul foarte mare crescut la subraț care mă loveau cu mirosul acela acru-înțepător de transpirație, cu haine simple, cenușii sau bej fără nici o pată de culoare. Toți ca un mecanism agresiv de împingere, de spargere a unei blocade invizibile, poate - poate vom reuși să prindem, uneori, ultima pâine. Simțeam cum mă strâng din toate încheieturile, cum mă apasă pe stomac, cum aerul nu reușea să ajungă la capul meu înghițit de mulțime și s-a făcut negru.
Am recunoscut sentimentul atunci când am născut-o pe Ana, după operație, când slăbită, nesigură pe puterile mele, am încercat să mă dau jos din pat. Dintr-o dată acea senzație a reapărut, mi-am pierdut răsuflarea, totul s-a înnegrit și aerul era blocat de o barieră invizibilă, nu putea ajunge în plămâni. M-am sprijinit de perne, de saltea și am învățat să controlez emoțiile și respirațiile, ca să pot să îmi țin capul deasupra acelui val invizibil care se strecura prin nări și mă sufoca.
Dar să mă întorc la Doru, băiatul cel micuț, slăbuț cu ochii verzi, care își începuse viața promițător. Avea o familie, un frate pe care îl iubea, locuia în cea mai mare casă de pe stradă , părinții lui tot timpul pe baricadele societății, oameni de vază ai satului. Totul părea minunat. Mai ales că prietenii lui de pe strada neasfaltată, plină cu pietre, erau parteneri grozavi de joacă, și putea să își pună în aplicare toate planurile lui geniale, pentru că, de fapt tatăl meu este un tip extrem de inteligent.
Prima încercare a fost să facă un canal pe unde să se scurgă Bârsa (pârâul locului, murdar și plin de mizeriile aruncate de oameni) în așa fel încât să își creeze o flotă cu care să cucerească lumea. Toți copiii, chiar și cei mari, îl ascultau cum să construiască o barcă din bețe, frunze, foi furate din uzină, fire metalice șterpelite din atelierul tatălui lui.
Al doilea proiect a fost zborul cu umbrela din copac, dorind să afle ce înseamnă forța de gravitație. După încercări eșuate de a ajunge cât mai sus în copac și după ce el îi monitoriza pe copii să îi aducă o căpiță cât mai mare de fân mai la dreapta sau la stânga, a aflat ce înseamnă și a luat o bătaie de la mama lui, deși aproape și-a rupt o mână. Nimeni nu avea timp de politețuri atunci, propria mea mamă nu mă credea când îi spuneam că mă simt rău. Am învățat că niciodată nu trebuie să te plângi și întotdeauna să îți faci treaba foarte bine, fără răsfățuri.
Domnul profesor Odeșteanu a fost primul care i-a semnalat mamei acest comportament pe care se pare că îl aveam.
Nu știu doamnă ce are, dar se răsfață. Și când cântă la pian, se răsfață...
Mama mi-a zis-o sub formă de reproș și m-a somat să încetez. Mai târziu, la facultate, unul din profesorii mei, a observat același lucru.
Ce e cu dumneavoastră, domnișoară? De ce vă răsfățați atât?
Mihai apoi, după mulți ani.
Ești o fetiță de optsprezece ani. Ai tu momentele tale de răsfăț.
Și oare de ce e interzis, dragă cititorule, să te răsfeți un pic. Poate e cum spun terapeuții, copiii care nu au fost răsfățați când erau mici, găsesc supape de emoții pentru a se simți iubiți, protejați, cocoloșiți.
Mami, hai să stăm un pic în pat, să îmi cânți și să vorbim. Să vină și tati.
Am întrebat-o pe Ana care este momentul preferat cu familia ei și am înțeles. Un loc securizat, unde să te simți comod, iubit, apreciat, înțeles chiar dacă te plângi nițel.
Uneori, mă trezesc refuzând-o cu grabă.
Am treabă pentru servici...mă duc la cumpărături...
Mihai vine ușor, ca o adiere, îmi ia mâna ușor, simt cădura strângerii lui ușoare. Atunci îmi aduc aminte. Atunci îmi fac timp, trag aer în piept ca să scap de grabă și stăm în pat, povestim, cântăm, jucăm cărți sau ce mai vrea ea.
Al treilea proiect a lui Doru a fost un pic mai amplu. A pus, împreună cu Nicu, ceară într-o oală pe foc. Au amestecat până când, la un moment dat, din motive misterioase, aceasta a explodat. Copiii nu au pățit nimic, dar tot materialul amestecat a ajuns împrăștiat pe tavan, bucătăria lor transformându-se într-o peșteră cu stalactite de o formă și culoare îndoielnică, un gri-maro murdar, iar tavanul avea pete mari negre, de parcă explodaseră petarde. Vă imaginați mama de bătaie pe care au primit-o băieții. Era regula casei. Nici o zi fără bătaie, nici o bătaie dată unuia singur. Amândoi băieții trebuiau disciplinați.
A patra mare expediție a fost undeva în stradă, cu praful de pușcă extras din cartușele puștii tatălui lui. Am uitat să vă spus că bunicul meu a fost mare vânător și l-a învățat și pe tata, mai târziu această deprindere. A vrut să facă o rachetă, găsise o carte veche cu motoare pe care o citea din scoață în scoarță, pe la vârsta de zece ani și a încercat să trimită o mini-rachetă în spațiu cu praf de pușcă. Vă imaginați ce s-a întâmplat. Drăcovenia a explodat așa de tare, încât a spart geamurile vecinilor și a făcut un crater în drumeag. Așa de speriați au fost copiii, încât au fugit de acasă. Au luat trenul spre un oraș mai mare, apoi un altul spre Buzău ca să meargă la bunica lor. Din nefericire, au fost prinși de miliție în gara din Buzău și aduși de urechi acasă. Jordia a fost dată din nou jos din cui.
Are și acum sclipiri de genialitate și inventează diverse lucruri. Când eram mică, mama îl ruga să aibă grijă de mine noaptea, să mă legene ca să adorm. A doua zi, mama a găsit sub pătuț un motor care îl mișca automat și mă liniștea. Când am împlinit optsprezece ani, el mi-a dat prima lecție de condus cu Aro cel roșu și m-a învățat să folosesc un ciocan de lipit. Noaptea, când el nu știa, mă furișam în atelierul lui (un WC de serviciu transformat), îi luam ciocanul de lipit și îmi reparam singură vechiul meu walkman primit de la mătușa din America.
Mi-a insuflat iubirea pentru animale, am avut la casa bunicilor de la cai, vaci, oi, iepuri, nutrii, câini, pisici, păsări și toată viața mea am fost înconjurată de animale.Atât doar, am avut mereu senzația că le iubește mai mult decât pe oameni. Decât pe mine. Pisoiul cel tărcat, ca un tigru, care este mereu ținut în brațe, mângâiat și răsfățat. Pe care sunt invidioasă.
Paharele de vin stau liniștite pe masa din curte. Suntem toți în jur. Eu, Mihai, Ana, tata, mama, mamaie. O conversație intensă despre politică care nu mă pasionează. Mă îndrept spre piersicul frumos, plantat de câțiva ani, neobișnuit pentru zona noastră și care e plin de fructe mici, vișinii. Arcul Anei e undeva aruncat, ținta fiind ciuruită pe ușa de lemn a grajdului.
Mirosul pădurii, a frunzelor portocalii care scâncesc ușor sub picioarele noastre, umezeala care îți intră în nări. Era toamnă când m-a dus tata la vânătoare. Eram și cu alții, cu câini, cu puști, cu tot arsenalul. Am învățat să tac, să mă strecor neauzită. Ceea ce făceam și acasă, dacă stau bine și mă gândesc.
Am urmat o cărare misterioasă printre crengile aplecate, fără frunze, ale copacilor, iar câinii simțeam cum sunt din ce în ce mai agitați. Oamenii erau îmbrăcați cu parpalace cachi, cu cizme de cauciuc, cu saci în spate. Îi simțeam ancorați de mișcările câinilor pentru că deveneau și ei din ce în ce mai alarmați. Tata era în față, extrem de atent, din când în când făcându-mi semn să îl urmez. Eram îmbrăcată într-o haină groasă, verde închis, cizme de cauciuc, însă frigul umed îmi pătrundea pe furiș pe sub piele, pe sub oase și mă simțeam o gelatină chinuită. De ce să alergi după animale, mai ales că se însera și un sentiment de nesiguranță își făcea loc în mintea mea.
De-odată, câinii au început să latre, să alerge, oamenii să strige și s-a dezlănțuit nebunia. Toți fugeau într-o direcție, m-am ținut după ei cât am putut, dar m-am împiedicat de un trunchi de copac și am căzut, durerea pusând în gleznă. Nimeni nu m-a observat, am strigat, dar focurile de armă, lătrăturile și strigătele m-au acoperit.
Era aproape seară și vălul nopții se lăsa fără milă peste frunzele umede, copacii negri chirciți, iar aerul ieșea din gura mea sub formă de aburi. Frica a început să mă copleșească, durerea de picior se întețise, m-am încolăcit la poalele unui copac și am început să plâng. Un plâns de o spaimă atât de adâncă, de frica de abandon. Atunci mi-a trecut prin cap povestea lui Hansel și Gretel, care fuseseră abandonați în întunericul nopții și mi-am dat seama, cu lacrimi înghețate pe obraji, de ceea ce simțiseră.
Mult nu cred că a trecut și două brațe puternice, pe care le-am decodificat ca fiind ale tatălui meu, m-au ridicat și m-au dus într-o încăpere din lemn, cu un foc mare în sobă. Mi-am dat seama că mi-a plăcut îmbrățișarea aceea, că era poate prima pe care o primisem de la el, căldura corpului mi-a făcut bine și ceaiul fierbinte m-a pus pe picioare. Ochii lui verzi, luminați de foc erau îngrijorați.
Ești bine?
Paharul cu vin se apropie de mine, tata mi-l întinde și soarbe liniștit din al său.
La ce te gândești?
Atunci când m-ai găsit în pădure...
Da, vremuri de demult....
Eram prea tineri, fără minte...
Păi acum că ne-a venit mintea la cap, fiind mai bătrâni și mai înțelepți, cred că ne dăm seama că ținem unul la altul. Să știi că eu te iubesc tare mult...
Clipesc des, ca atunci când eram în cabană, înfășurată cu o pătură lângă foc și nu îmi vine să cred că îmi spune asta.
Te iubesc...
Oare ce înseamnă? Oare iubirea nu înseamnă pentru fiecare altceva? Oare omul acesta m-a iubit toată viața lui și eu n-am înțeles? Mare pierdere ar fi..îmi sorb vinul, îi mulțumesc din priviri și facem ce știm noi mai bine. Tăcem. În sufragerie și acum sunt agățate de perete, ca trofeu, colții de fildeș ai mistrețului omorât de tata în acea seară.