Trecutul continuă

Partea 8

     M-a adus într-un sat. Știam de existența acestui loc, dar nu am fost niciodată. Parchează pe aleea unei case micuțe și după ce coborâm din mașină scoate un mănunchi de chei pentru a deschide poarta. Pășind în curtea plină de flori și copaci, îmi face semn să îl urmez în casă. Este o casă simplă dar foarte frumoasă. O cameră de zi, un dormitor, o baie și o bucătărie. Pereții sunt decorați cu tablouri vechi și artefacte. Armele și măștile fixate pe pereți sunt minunate.
     - Merg să aduc lemne, fă-te comodă. Îmi zâmbește și părăsește casa.
Oare de ce m-a adus aici? Dar nu pot să neg, îmi place liniștea din jur. După ce se întoarce și facem focul în șemineu, se așeză și el pe canapea.
     - De ce te porți atât de drăguț cu mine? Îl întreb puțin nesigură pe mine.
     - Voi trei sunteți primii stăpânitori pe care îi cunosc, în afară de părinții mei. În sfârșit nu mă mai simt un ciudat și chiar aș vrea să mă acceptați în grupul vorstru, iar ca asta să se întâmple trebuie să vă demonstrez că puteți conta pe mine așa cum vă bazați unul pe celălalt. Îmi spune în timp ce mila se poate citi pe fața mea.

Acum realizez cât de norocoasă sunt. De când mă știu pe lume, noi patru suntem inseparabili. Dacă Ivy și Anthony nu ar avea puteri poate aș fi înnebunit până acum.

     - Îmi par rău, dar sunt convinsă că și ceilalți te vor accepta așa cum am făcut-o eu. Îi zâmbesc sorbind din ceaiul pe care mi l-a făcut cu câteva minute în urmă.
     - Totuși, Marko nu este prea fericit.

Auzindu-i numele, simt cum un mic nod se formează în stomacul meu. Nu prea știu ce să îi răspund, pentru că are dreptate. Pentru că știu că atunci când Marko și cu mine vom începe să vorbim, vom purta o ceartă chiar dacă nu ne dorim asta. Amândoi suntem ușor impulsivi și atunci când vine vorba unul despre celălalt, pierdem puțin din rațiunea pe care o avem.

     - Îi v-a trece. Doar acordă-i mai mult timp. Mă opresc din vorbit, ca după un oftat să continui dar atenția mea este distrasă de tonul mesageriei telefonului meu.

Ivy: Hei! Ce faceți?
Unde te-a dus?

Leah: Povestim. M-a
adus într-un sat, la
aproximativ o oră
distanță de oraș.
Îți scriu când ajung.

     - Își face griji? Îmi zâmbește punând două lemne pe foc.
     - Era doar curioasă unde m-ai răpit. Surât punându-mi telefonul pe vibrații
Sinceră să fiu, nu prea știu de ce am făcut asta. Pur și simplu simt nevoia să putem discuta în pace. Mă simt comod în preajma lui, în ciuda faptului că nu rezist tentației de al analiza din nou și din nou. Ochii albaștri pătrunzători, vocea ușor răgușită, maxilarul bine definit, tricoul negru ce i se mulează perfect pe abdomen, fiecare mișcare a lui și surăs. Îmi place al naibii de mult. Totuși o întrebare legată de cicatricea lui îmi stă pe vârful limbii, dar sunt conștientă că mai mult ca sigur nu este momentul potrivit.

Când îmi deschid ochii, realizez că nu sunt în patul meu. Nu sunt nici măcar în casa mea. Două brațe mă cuprind blând și aud niște suspine aproape mute, toate îmbibate într-un parfum familiar. Acum îmi amintesc, stăteam pe canapea și mai mult ca sigur am adormit, iar el m-a adus în pat. Aș căuta un ceas pentru a afla ora, dar stau prea confortabil învelită până la gât de plapuma pufoasă și cu trupul său atât de aproape de al meu. Nu îndrăznesc să mă întorc cu fața spre el pentru ai vedea chipul, de teama că aș putea să îl trezesc.

În momentul de față, chiar nu mă interesează dacă cineva își face sau nu griji pentru mine sau de cât timp sunt aici. Este atâta pace și liniște în jurul meu încât nu aș putea să mă stresez sau agit, nici dacă aș vrea.