DEFECT /Pauza

Prieteni?

Darcy pov:

Arunc o privire pe fereastră și îl văd cum pleacă cu viteză din parcare lăsând un val de praf in urma lui, rămân cu ochii mijiți spre parcarea de unde mașina sa parcă a decolat ca o rachetă. Înghit in sec gândindu-mă că am accept să fim prieteni, îmi prind o suviță de par între degete și mă joc cu ea amețită de ce tocmai sa întâmplat. Ieri a fost de-a dreptul nesimțit iar azi vine să își ceară scuze. Mă întorc pe vârfuri și mă ciocnesc de cineva, îmi ridic privirea și o văd pe Vanessa stând în fața mea cu mâini încrucișate strâns la piept privindu-mă tăios.

- Ce crezi că faci ratato?

- Pardon? Spun aruncândui o privire urâtă.

- Te-ai săturat de sărăntoci ca tine iar acum ai trecut la oameni importanți? Spune ea in timp ce își privea unghiile lungi.

- Suntem doar prieteni Vanessa, spun simplu deși nici eu nu știu ce sunt cu Logan, prieteni, dușmani sau necunoscuți.

- Sigur, așa se zice mai nou la damele de companie? Prieteni? Știi sunt surprinsă că una ca tine a ajuns in patul lui, deși nu știu ce vede la tine.
Cuvintele ei otravitoare nu mă surprind deloc, am auzit jicniri și mai rele din parte ei, nu este asta prima dată când îmi scuipă cu acid cuvintele in fața.

- Tu mereu ești o scorpiei? Dacă tot te interesează așa tare de Logan, du-te după el, de ce mai pierzi timpul cu mine?

- Ai dreptate, pierd timpul meu prețios cu una ca tine așa că îți voi spune clar și nu vreau să mă mai repet. De acum înainte nu vreau să mai vad că vin clienți tăi pe aici!

Trece pe lângă mine și mă lovește intenționat in umăr, îmi țin înjurăturile pentru mine și mă asez la o masă privind încăperea goală.
Asta este una din zilele plictisitoare în care timpul trece foarte greu și te uiți la ceas din cinci in cinci minute, clienți întârzie să apară iar de încasări nu mai spun. În timpul săptămâni cafeneaua este goală, rar vezi oameni călcând pragul localului iar în weekend nu ai timp nici să te duci la baie, până si terasă este ful iar încasările sunt uriașe.

Dar și mizeria este pe măsură, când se apropie ora închideri atunci incepe adevărata muncă, prima dată debarasăm mesele apoi le ștergem, spălăm vasele, dăm cu mătura, spălăm pe jos iar la final ducem gunoiul care este al naibi de greu. Apoi vine partea a doua in care facem comandă de înghețată, băuturi răcoritoare și produse de patiserie iar la final facem hârtile care sunt cele mai importante, acestea includ scoaterea raportului zet, monetar și registrul de casă. Doar gandindu-mă la ele îmi dau dureri de cap, dar îmi accept soarta, eu am vrut să lucrez aici deși aș fi putut să îmi găsesc alt ceva de muncă.

Când eram in ultimul an de facultate visam să îmi deschid un lanț hotelier, aveam pregătirea necesară știam ce trebuie să fac doar că bani au fost o mare problemă, doar proiectul clădiri mă ajungea 100,000 de mii de lire, construcția era și mai scumpă iar taxele și impozitele erau enorme, așa că am renunțat in cele din urmă, nici banca nu mi-ar fi acordat o sumă atât de mare.

Imi șterg cu degetele lacrimile din colțul ochilor ce erau gata să cadă pe obraji mei și trag aer in piept, liniștea din cafenea fu stricată de un telefon ce suna încontinuu, mă uit să văd cine este acea persoană care nu are chef să răspundă dar realizez că telefonul care sună este de fapt al meu iar cafeneaua este goală.
Mă întreb oare de când sună? Privesc numele celui care sună și strâmb din nas. Oare ce vrea Drew? Răspund și pun telefonul la ureche dar tot ce aud de la celălat capăt sunt doar țipete.

- Alo? Răspund nesigură.

- Domnișoara Miller, de ce nu răspunzi la telefon?

- Îmi pare rău, eu nu l-am auzit! Sa întâmplat ceva?