Încătușată

Capitolul 8

Maya:

Și încă odată rămân dezamăgită de mine, de faptul că las oamenii să intre încălțați la mine în suflet.
Hans nu doar că a întrat încalțat, ci și cu bocancii plini de noroi.
Și acum stau tristă in cameră și mă gândesc la ce a devenit viața mea,la cât de murdară e acum și nici măcar nu am avut permisiunea de a alege cum aș vrea să fie. În interiorul meu încă sunt acea fetiță mică și speriată, care se agață de o presupusă fericire ,dar oare câte vieți să mai aștept ca să fiu fericită?
Și încă odată încerc să ma ascund măcar dincolo de altă ușa, însă încă odată cheia nu e la mine, și nu-mi rămâne decât să-mi găsesc adăpostul sub cearceafurile moi care mi-au devenit confident.
Ma simt vinovată ca m-am lăsat moale în brațele dușmanului, dar ajungi în momentul în care obosești să lupți și totul devine o normalitate pentru tine...dar în subconștientul meu incă știam că această normalitate era anormală.
Aud ușa camerei cum se deschide și simt cum se lasă patul sub greutatea lui. Hans își plimbă degetele reci pe brațul meu dezgolit și își duce încet buzele sper gâtul meu. Tresar instinctiv la acest gest și sar ca arsă sin pat.

- Pleacă, Hans!

Râde ,amuzat de reacția mea și se apropie cu pași mărunți spre mine.

- Să plec?Unde să plec ,iubito? Dacă îți amintești, aceasta e casa mea.

-Da,ai dreptate .Atunci o sa plec eu. Dacă îți amintești, aceasta nu e casa mea.

Fac pași grăbiți spre ușa, dar mă prinde de braț și mă izbește de perete . Își apasă corpul pe trupul meu slăbit și îi simt respirația pe fața mea. Distanța e inexistentă între noi ,iar tensiunea crește cu fiecare secundă.

- Casa ta e acolo unde sunt .Casa ta sunt eu , Maya. În concluzie, ești exact acolo unde ți-e locul.

-Locul meu? Tu te auzi ce spui?Locul meu pe care mă obligi să-l accept e însăși iadul, iar locul pe care-l caut e paradisul și e cât mai departe de tine.

Îl împing cu palmele de lângă mine și îmi fac drum spre pat. Ma simt epuizată iar el îmi amplifică starea. Vine în spatele meu, își poziționează mâinile pe șoldurile mele și le ridică încet ,încet în sus. Încerc să-l îndepărtez ,dar mă imobilizează și îmi acaparează gura cu un sărut.

-Eu pot să-ți arăt paradisul, iubito...trebuie doar să mă lași.

Mă zbat din toate puterile, dar bestia niciodată nu-și scapă victima din mâini. Îmi sărută fiecare părticică dezgolită din corp,iar cu mâinile începe să mă dezbrace. Îi arăt supunere pentru un moment, iar mai apoi iau veioza de pe noptieră și îl lovesc cu ea în cap în timp ce mă săruta.
Alerg speriată spre ușă și trag de ea până la epuizare. Hans se ridică amețit ținându-și mână pe lovitură și înjurând în barbă scoate cheile din buzunar și le flutură in fața mea. Vine mai aproape de mine,iar eu fug spre geam fiind gata sa sar ,nepăsându-mi că aș putea să pățesc ceva.

-Maya, dacă nu mă asculți o să fie mult mai rău. Nu ai unde să fugi iubito, zise Hans cu o voce dură, aruncându-se într-un fotoliu din încăpere și rotind cheile de la ușă pe degetul arătător.

-Te urăsc, șoptesc cu lacrimi în ochi și cu scârbă in glas.

- Nu te-ai schimbat deloc, dragoste,iar asta mă face să te doresc mai mult,rânjeste el într-un mod pervers și se năpustește asupra mea înainte să-mi dau seama.
Mă strânge brutal de braț și mă îndepărtează de lângă geamul deschis, șoptindu-mi senzual la ureche:

-Știi că răbdarea nu e punctul meu forte.De ce mă provoci, Maya?

-Mă rănesti, zic cu vocea sugrumată de lacrimi .
Te rog, Hans!

-Ce mă rogi ,iubito?

-Lasă-mă măcar să o văd pe Sophia .

-Sărută-mă.

Încă mă ține strâns de braț și așteaptă ceea ce mi-a cerut.

-Nu aș putea să sărut ceea ce a fost sărutat de altcineva mai devreme.

Rostesc cuvintele cu scârbă, dar și cu frică. Știam că răbdare lui e la limită, însă îmi era greață doar când mă gândeam la ce a fost în camera aia dupa ce am plecat eu..îmi veneau în cap zeci de gânduri.
Zâmbește strengar și-mi spune cu un glas deja prea vesel:

-Aș putea să mă obișnuiesc cu aceste mici scene de gelozie, iubito!

-Ești bolnav!

Îmi ia mână și mi-o sărută. Scoate o pereche de cătușe,iar într-un final mă leagă de pat ca pe un câine pe care ți-e frică sa nu-l pierzi dacă îl lași nesupravegheat și fără lesă. Încep să plâng și să trag de cătușe până mă doare încheietura ,dar degeaba.

-Iubito,îți faci rău singură. Calmează-te și odihnește-te, bine? Nu plânge, prințesă, nu lipsesc mult timp.
Îmi șterge o lacrimă și mă sărută pe frunte.

-Ești bolnav, îi mai zic odată.

Mă ignoră și-și scoate telefonul din buzunar care vibrează de ceva timp. Îi răspunde celui care insistă atât de mult, iar după o pauză de câteva secunda, îi zice ceva care mă intrigă, dar și mă sperie in același timp:

-E pregătită .

Știam că sunt eu. O simțeam.