Încătușată

Capitolul 18

Cere-mi orice și n-oi spune nu,
Dar c-o să pleci,nu-mi spune,
Stai lângă mine si-nvata-ma tu
Să fiu un om bun pentru lume.

Hans:

Vreau să devin un bărbat demn pentru dragoste. Îmi doresc să devin mai bun pentru ea, și fiecare zi e o lecție.  Maya e ca o piesă de puzzle care mă completează.
Suferința ei mă apasă și mă condamna la o viață plină de regrete. Și poate că această apăsare vine din subconștientul meu care îmi spune că sunt vinovat, și durerea devine mai puternică, mai nemiloasă cu mine. 
Poate vă întrebați care e regretul meu? Păi aș putea să spun atâtea lucruri de care nu sunt mândru ca le-am făcut, încât ar însemna că toată viața mea e un regret.  Dar nu, nu regret tot. Unul dintre lucrurile de care mă fac total vinovat e faptul ca m-am încurcat cu Sophia la vremea aceea.  Nu știam că viitorul meu va fi afectat de asta.  Bunătatea Mayei nu vrea sa vadă răutatea din oameni, cu atât mai mult răutatea din sora ei, e și de înțeles, însă ce nu știe ea, e că Sophia nu iubește pe nimeni și nu merită iubirea ei.
A trecut o săptămână de la mutarea lor din această casă și Maya insistă în fiecare zi să o duc în vizită. Și mi-aș dori să o fac, pentru acel suflețelul mic și nevinovat , care mi-a intrat și mie pe sub piele, pentru Anton.  Un singur lucru mă oprește să o fac, gura mare a Sophiei.  De câteva zile încerc să amân și să evit această întâlnire, pentru că mi-e frică...frică de adevărul, dar și minciunele pe care le poate zice Sophia. Am fost amanți în perioada în care am cunoscut-o și pe Maya. Eram tânăr și aveam nevoie de unele lucruri pe care nu puteam sa le iau cu forța de la iubita mea, așa că am găsit un refugiu.  Mă îndrăgostisem atunci de Maya și îi spusesem să mă aștepte până mă voi întoarce, căci aveam de gând să o fac a mea când avea să mai crească, și m-a așteptat, forțat ce-i drept, dar m-a așteptat. Am găsit-o la fel de inocenta și perfectă pentru mine, eram la fel de îndrăgostit.  Aventura cu Sophia nu durase decât câteva săptămâni ,însă obsesia ei pentru mine nu dispăruse nici până acum, și de asta îmi era frică, să nu o rănească pe Maya în încercarea ei de a mă avea. Dacă Maya ar afla că am avut o relație cu sora ei,ar fi distrusă și nu știu dacă aș mai putea să o recuperez.
Pierdut printre gânduri, nici nu observ că Maya s-a trezit și mă privește.

-Hans?! S-a întâmplat ceva?

Întorc capul spre ea și îi zâmbesc.

- Nu,iubito,nu e nimic.  Ce te face să mă întrebi asta?

- Ai uitat să clipești și să respiri. Am crezut că ai murit.

Încep să râd și mă arunc deasupra ei. Îi zâmbesc copilăros și îi sărut obrăjorii calzi și îi șoptesc la ureche.

- Vrei să mor?

-Nu.

Zâmbesc mai larg când o aud și continui eu.

- Ăsta da progres în relația noastră.  Nu vrei să mă pierzi,nu-i așa?

Zic mândru și o vad cum face ochii mari cât cepele.

-Nu, Hans,  doar că nu știu să ajung singură la Anton .

Ma  apucă iarăși o criză de râs, când o vad cum se fâsticește și sare ca arsă de lângă mine.

După câteva minute devin puțin mai serios și o trag în brațele mele,vorbindu-i:

- Iubito ,imi pare rău, dar  azi nu putem merge acasă la  Sophia .

-Dar...

O văd cum se agita și face ochii ca de pisicuța, încât aproape mă topesc.

- O să mergem altădată, îți promit.

Încerc să folosesc aceasta promisiune pentru a scăpa de o vizită nefericita. Starea I se schimbă brusc și se îndepărtează ușor de mine. Își pune mâinile la piept și lacrimile din ochii ei sclipesc ca două diamante.

- Sunt soția ta,Hans,ai uitat?

-Cum să uit ,iubito? Oare există fericire mai mare pe lumea asta?

O privesc tandru în ochi și mă apropii să o sărut pe frunte.  Întrebarea ei m-a luat prin surprindere, dar totodată m-a făcut atât de fericit. În sfârșit în mintea ei eram eu și mă acceptase ca bărbatul de lângă ea. Și ce puteam să-mi doresc mai mult?
Cu pași ușori ajungeam exact acolo unde credeam că îmi este interzis.
Se ridică furioasă din pat și merge spre șifonier, îl deschide și începe să cotrobăie prin haine,analizându-le și aruncându-le prin jur.

- Foarte bine că nu ai uitat, Hans..fiindcă nici eu nu am uitat. Așa că plec singură, pot să mă descurc și fără tine. 

Se îmbracă grăbită într-o rochie vaporoasă de vară, încât nici nu reușesc să o analizez.  Mă dezmeticesc după ceva timp,și o prind înainte să iasă pe ușa. Îi apuc puternic brațul și o trag înapoi în mijlocul camerei.

- Ce crezi că faci ,Maya?
O întreb serios și cu maxilarul încleștat.  Mă abțineam să nu izbucnesc. 

-Plec.

Încerc să mă calmez, și îi iau mâna ducând-o spre buzele mele,și sărutând-o.

-Uite,iubito..ti-am zis că o să mergem, dar ai puțină răbdare, te rog.

Se smuncește din mâinile mele și neagă din cap.

-Nu,Hans.  M-am săturat să aștept de-atatia ani să pot fi oricând vreau eu cu oamenii pe care îi iubesc.  Nu mă mai poți ține cu forța.  Nu vreau să mai fiu  animalul tău de companie și să mă scoți la plimbare când vrei tu. Nu vreau să aștept iarăși ani pentru a putea fi împreună cu ei. Nu vreau nimic din toate astea. Nu te vreau nici pe tine și nu o  să te las să mă ai vreodată.

Ultimele ei cuvinte m-au înfuriat atât de tare încât îmi era frică să nu fac ceva necugetat.
Am vrut să mă apropii de ea,dar nu mi-a dat timp și a fugit. A ieșit din dormitor ca un uragan și a alergat pe scări până în sufragerie.  Când a văzut că ușa de la intrare e încuiată și ca nu are nici-o scăpare, a început să plângă și să arunce cu pumnii în ea.  Lacrimile ei mă dureau ,dar nu aveam să fiu slab în fața ei.  Mă simțeam rănit că nu mă vrea, dar și furios că-mi spusese că nu-mi aparține.  Ea era a mea și trebuia să înțeleagă asta. 
Cade ,obosită de plâns, în genunchi lângă ușa și vorbește mai mult pentru ea:

-Nu poți să mă ții aici.

Mă apropii de ea și mă aplec la nivelul feței ei, ridicându-i bărbia cu mâna.

-Si cine o să mă împiedice?

Se uită în ochii mei ,plină de mânie și-mi răspunde sigură pe ea:

-Eu!

Râd scurt și o sărut apăsat pe buze.

-Tocmai ai provocat pe cine nu trebuia, iubito.