Azure (PAUZĂ)

Capitolul 22

~MIRIAM~

Pentru prima dată de când Ulqiorra m-a prins mă uit la drum. Îmi dau repede seama că acesta este drumul pe care am venit acum câtva timp. Asta înseamnă că ne întoarcem din nou la castel.

- Lasă-mă jos. Acum!

Trebuie neapărat să îmi iau colierul până când proprietarii pensiunii nu închiriază camera mea altui client care să îl găsească și să-l fure.

- Numai după ce opresc.

- Atunci oprește naibii odată! urlu când văd că nu încetinește.

- Ce ordoni tu se va întâmpla când vom ajunge la palat.

Încerc să mă zbat, dar brațul lui mă ține prea strâns ca să scap. Întind mâinile după frâul de piele din mâna vampirului, dar îmi anticipează mișcarea și mă oprește, îmbrățișându-mi ambele brațe cu cel care mai înainte mă ținea de talie. Nu e chiar o îmbrățișare. Mai degrabă o constângere a dorinței mele de a scăpa.

- Ai răbdare. Am să-ți dau drumul într-un minut.

Chiar în mai puțin de un minut precum mi-a sugerat el, ajungem la poarta de intrare în castel, unde soldații îl așteaptă pe Ulqiorra cu ușile deja deschise. Cum trecem de ele, cele două portițe încep să se retragă încet până când vor ajunge să se închidă de tot.

Vampirul îl îndeamnă pe cal să oprească. În clipa în care acesta nu mai face niciun pas, sunt împinsă de pe spatele său. Deoarece nu mă așteptam la o astfel de mișcare bruscă, picioarele își găsesc greu echilibrul necesar pentru a nu mă lăsa să cad. Din păcate una dintre tălpi îmi alunecă ca și cum pământul s-ar fi transformat în gheață chiar în momentul când am atins solul. Trunchiul mi se înclină pe spate, la fel ca și la podul de peste râu, numai că de data aceasta nu mă mai aștept să mi se întâmple la fel, iar cineva să vină precum un prinț salvator și să mă ferească de această lovitură.

Sau m-am înșelat. Poate chiar am un prinț salvator. Nu cel pe care mi-l doream. În niciun caz nu visam la un prinț vampir care omoară o mulțime de oameni de ani de zile ca să poată ei trăi mai departe. E pe departe cel mai perfect și bun, dar niciodată nu primești ceea ce dorești. Dacă vrei ceva, atunci trebuie să muncești și să faci rost singur de acel lucru.

Ulqiorra îmi blochează spatele cu brațele sale, dar nu are de gând să mă ridice din această poziție.

- Ce faci?

- Te țin, în cazul în care nu ai observat.

- Ia odată mâinile de pe mine.

- Ești sigură că asta vrei?

- Nu intenționez să trăiesc cu rușinea că lumea va crede că am fost curtată de un păcătos ca tine. Deci da. Chiar asta vreau.

- Cum spui tu, rostește cu indiferență și se dă la o parte câțiva pași de mine.

Într-o fracțiune de secundă ajung să dau o trântă puternică pe spate. Nu m-am gândit până la capăt. Trebuia să mă aștept la un astfel de gest din partea nenorocitului. O persoană normală m-ar fi ridicat mai întâi, apoi pleca, dar din cauza lipsei colților ascuțiți am uitat că el de fapt nu este o persoană și nici normal nu este.

- Tu ai fost cea care mi-a îndemnat să-ți dau drumul, se amuză pe seama mea.

- Iar tu nu trebuia încă de la început să mă împingi de pe cal.

- Am spus că atunci când ajungem la curtea palatului am să-ți dau drumul. Nu și că într-un mod frumos.

La ce mă așteptam?! Dacă nu are milă să ucidă mii de vieți, nici nu va încerca să se poarte gentil în preajma lor. Nu știu cum, dar mă face să-l urăsc și mai mult decât o făceam până în momentul de față. M-aș fi luat la ceartă cu el că nu acesta este comportamentul cu care un bărbat ar trebui să trateze o femeie, dar at fi în zadar. Pe lângă, am altceva cu mult mai important de făcut decât să port discuții contradictorii cu el.