Azure (PAUZĂ)

Capitolul 9

~MIRIAM~

Am dormit mai mult decât plănuiam, iar acum în loc să servesc micul dejun, iau prânzul. Am ales un restaurant mic de la periferia orașului ca să nu mă întâlnesc cu vreuna dintre persoanele văzute azi noapte când eram în acțiune. Este destul de gol și de liniște pe aici, deci îmi convine.

După ce îmi termin porția de tocană cu legume care nu avea nici măcar un gust și dau să plec, în fața mea apare din senin o fată. Nu îi văd fața ca să confirm că e cu adevărat o fată sau un bărbat, dar după haina roz care îi acoperă chipul, pot deduce acest lucru.

— Cine...?

Încep să pun întrebarea, dar amuțesc în secunda în care își dă la o parte gluga. Îmi amintesc perfect de ea. Este nepoata Titubei, vrăjitoarea care m-a scos afară din salonul ei în șuturi.

— Bună! mă salută cu o voce blândă. Sper că mă mai știi.

— Da. Tu ești tânăra de la magazinul vrăjitoarei... mh...

Tot nu i-am aflat numele.

— Yelena, mă informează aceasta.

— Mersi. Ce cauți aici? sunt super curioasă de ce s-a furișat în felul acesta la masa mea.

— Am venit să te ajut cu problema ta.

Îmi încrețesc fruntea deoarece nu înțeleg despre ce-mi vorbește.

— Știi tu. Lănțișorul cu acel pandantiv pe care îl porți.

Arată spre gâtul meu, dar obiectul nu se află acolo. L-am dat aseară jos și încă stă ascuns în sertarul noptierei din camera închiriată. În afară de mine, acolo nimeni din Atlas nu are cum să-l vadă. În ziua când voi pleca de aici definitiv, îl voi pune înapoi unde îi e locul.

— Ți-a zis bunica ta despre ochi? sunt puțin șocată.

— Ah, nu! Cât timp ea era ocupată cu serialele alea plictisitoare, m-am uitat pe furiș prin toate cărțile ei vechi ca să aflu despre tertia oculus.

— Asta a spus ea atunci? întreb deoarece nu-mi amintesc cu exactitate cuvintele ei.

— Sunt foarte sigură. În timp ce ea era ocupată să te scoată afară pe ușă, eu am notat pe o foicică ca să nu uit.

— Și? sunt nerăbdătoare să aflu de ce Tituba a fost atât de speriată de lanțul de argint.

Yelena se uită în stânga și în dreapta înainte să răspundă ca să se asigure că nimeni nu ne ascultă conversația.

— Nu am mult timp, dar nici ceea ce am să-ți spun nu durează mult. Toate documentele în care căutam erau incomplete. Ori paragrafele în care se pomenea despre tertia oculus erau marcate și înnegrite ca să nu se poată desluși scrisul sau și mai urât, existau pagini lipsă.

— Deci să înțeleg că nu ai aflat nimic?

— Îmi pare rău, se scuză ea.

— Și atunci de ce ai mai venit să vorbești cu mine dacă nu știi nimic? aproape că mă răstesc la ea.

— Pentru că m-am gândit că poate ai fi vrut să auzi aceste informații. Nu ți se pare ciudat? se minunează ea. De ce din toate manuscrisele au fost excluse sau extrase acele relatări?

— Chiar nu știu, Yelena. De ani de zile încerc să deslușesc câteva lucruri despre familia din care provin, dar nimeni nu cunoaște o iotă. Iar când, în sfârșit, găsesc pe cineva care să aibă habar de o picătură a trecutului meu, acea persoană mă alungă precum pe o stafie din încăperea sa. Cum crezi că m-am simțit în clipele acelea? întrebarea mea e mai mult retorică.